De ce adulților din România le e rușine de sex, chiar dacă ți se pare că lucrurile stau altfel

Când vine vorba de sex și universul vieții sexuale, e posibil să crezi că adulții se pricep. Undeva după 25 de ani, în unele cazuri după 30 de ani, există înțelegerea asta tacită că adulții știu. Într-adevăr, fac sex, vorbesc despre el ceva mai liber, dar asta nu înseamnă că-s mai pricepuți sau că ar ști să le zică și altora cum stau lucrurile. 

De la acest adevăr mai puțin discutat am pornit în conversația noastră cu Cristina Dinu-Popa, psihoterapeută și creatoarea programului „Cum le vorbim copiilor despre corp, sexualitate și relații?” – și sunt multe lucruri care pot fi vorbite.

Deschis, transparent, explicativ și util. E necesar să fie așa, deoarece cuvintele sunt mai mult decât par la prima vedere și tocmai de aceea ar trebui să dispară din discuțiile cu copiii eufemisme ca păsărică, cocoșel sau savarină. Oricât de nevinovate și gingașe pot părea, ele expun copiii și adulții care vor deveni unei lumi a abuzurilor și dublului mesaj.

Mai jos regăsești un fragment din discuția cu Cristina și mai e loc de menționat un lucru. Ea a contribuit și la piesa de teatru „De unde vin adulții?”, o comedie pe care o poți prinde la unteatru. A fost creată în zece repetiții, în baza participării echipei artistice la programul de ghidaj creat de Cristina. Scenele din spectacol au fost concepute de actori, inspirate din imaginația și experiențele lor personale. Acestea fiind spuse, audiție plăcută și informată.

Pătratul Roșu: Ce element comun ai găsit în rândul participanților la programul tău, având în vedere vârstele lor diferite?
Cristina-Dinu Popa: Lipsa de interacțiune a adulților de astăzi cu părinții lor în legătură cu acest subiect. Și nu numai cu părinții, poate și cu prietenii sau cu partenerul de cuplu. Cuplurile, parcurgând acest program și răspunzând transparent la întrebări, au ajuns să își crească intimitatea în cuplu și să afle lucruri noi unii despre ceilalți. 

Deși da, dacă aveau un copil, clar făcuseră deja sex în această viață, nu ajunseseră la discuții de bază despre corpul lor și sexualitate. 

Ce discuții de bază?
De exemplu, cum se numeau organele genitale când erau ei mici, în ce fel pot ei agrea să numească sau nu actul sexual. Sau ce relație au ei cu granițele sau cu respectul, ce înțelege fiecare prin respect sau prin granițe în ceea ce privește relaționarea lor sau relaționarea cu copilul. În ce măsură își recunosc ei înșiși sau unul altuia reacțiile corporale atunci când năvălesc peste ei diverse emoții, cum ar fi teama. 

De multe ori ce e familiar nu e neapărat și sănătos. Atunci ce înseamnă granițe sănătoase?
Atunci când îți dai voie să spui nu, eu nu accept asta. Sau eu nu vreau această atingere, nu sunt pregătită acum. Lucruri care țin de consimțământ. Mai ales când vine vorba de corp, sexualitate sau relații, există mult tipologii de oameni. 

Atât timp cât tu știi pentru tine ce înseamnă iubire de sine vei zice nu, nu e okay să mă îmbrâncești, eu nu accept să-mi zici cuvinte jignitoare sau acum trebuie să plec să mă reculeg, că ce s-a întâmplat între noi m-a deranjat teribil. 

Un „nu” spus ție care este un „da” spus mie. Dar pentru asta am nevoie să știu unde mă încep și unde mă termin, ce-mi doresc și cum arată pentru mine o relație bună sau cum arată pentru mine iubirea de sine. Și-n funcție de asta mi se vor contura niște da-uri și nu-uri pe care cel mai bine ar fi să le verbalizez, să le spun. 

Dacă ar fi să te uiți la cuplurile cu care ai interacționat până acum, ai regăsit un pattern sănătos?
Da, desigur, sunt frânturi sănătoase în fiecare dintre noi, că altfel nu am supraviețui. Acum că tot modelul de interacțiune, dacă ar fi sau nu sănătos, de cele mai multe ori nu, nu există relația perfectă. Dar există relații perfectibile, adică se pot îmbunătăți de-a lungul timpului, acolo unde există disponibilitate și deschidere către asta, desigur. 

Pentru că fiecare dintre noi trece printr-un parcurs. Ce mi se pare mie că este bine pentru mine acum, în cinci sau zece ani sau peste trei luni s-ar putea să se schimbe puțin, d-aia a vorbi cu partenerul sau partenera mea e esențial în timpul relaționării, oricât de lungă, oricât de scurtă. 

Și printre temerile regăsite la ei, ei cum se raportează la treaba asta de a fi părinte?
Se adaugă acest rol de părinte, adică în afară de nevoia asta de a relaționa armonios cu celălalt ca parteneri. După aia toată treaba asta se amplifică cu a relaționa armonios și ca părinți. Și aici intervin multe dificultăți, pentru că obișnuințele din spate pot fi extrem de diferite. 

Chiar dacă relațiile noastre adult – adult pot fi aliniate valoric: „da, noi spunem adevărul, de exemplu. Noi comunicăm unul altuia când se întâmplă lucruri, nu stăm să le strângem o sută de ani. Noi suntem cât se poate de pașnici, nu ridicăm tonul etc”. 

În momentul în care avem copii, se deschid în noi niște uși ale inconștientului care nu se deschid în alte situații. Și-atunci pe acolo, prin aceste uși, vin către noi, către realitatea noastră prezentă, niște conținuturi de care părinții de cele mai multe ori sunt surprinși. 

Și de multe ori în terapie aud această replică: „Eu nu știam că sunt capabilă de așa ceva? Wow, nu știu de unde au ieșit din mine cuvintele astea?! Sau reacția asta? De unde?”

Păi, de unde au fost ele băgate, că au fost stocate la un moment dat și acum s-a deschis această ușă pe unde circulă liber niște conținuturi din trecut.