Amintirile artiștilor din România despre Limp Bizkit m-au întors în anii 2000

Ai aflat până acum de ultimul headliner de la Electric Castle, nu? Limp Bizkit va cânta la Bonțida în prima zi, joi, 18 iulie, pe scena principală. Pe lângă ei, organizatorii au anunțat un al doilea headliner, Nils Frahm, care merita mai multă atenție, dar băieții de la Limp Bizkit sunt mult mai cunoscuți în România. Asta deși multe reacții din online au fost de genul: „mai există Limp Bizkit?”.

E de înțeles, Limp Bizkit a cam dispărut de pe harta trupelor relevante, dar aproape tot publicul festivalului a crescut cu piese arhicunoscute ca „Rollin’”, „My Generation” sau superba „Break Stuff”. Am avut și eu casetă cu albumul Chocolate Starfish And The Hot Dog Flavored Water, wallpaper pe PC cu coperta de la Significant Other și un poster pe care nu l-am lipit, pentru că nu voiam să-l stric la colțuri. Ah, amintiri faine și rușinoase în același timp.

Îmi amintesc perfect videoclipurile lor. Fred Durst era tot timpul îmbrăcat la fel și Wes Borland întotdeauna pictat altfel. Era un pattern în toată nebunia lor de rap și metal, adică nu-metal, un cuvânt potrivit pentru muzica lor, in more ways than one. Ideea e că avem cu toții o amintire legată de Limp Bizkit. La cât de faimoși erau prin 1999-2003, îi prindeai tot timpul la MTV, alături de Eminem sau Nelly.

Cu ocazia anunțului organizatorilor de la Electric Castle, am rugat câțiva muzicieni din România să-mi povestească amintirile lor cu Limp Bizkit:

Nu am fost niciodată fanul lor numărul unu, dar, când apăreau la televizor, dădeam volumul la maxim. Pe Atomic TV cred că îi ascultam. Vibrația lor era magnifică, mă încărcam de energie. Săream ca descreieratul, coaie! Îmi amintesc că atunci se băga și pe la baluri. Mie-mi plăceau în special „Rollin’” și „Behind Blue Eyes”. Videoclipurile erau next level, ditamai pachetul, coaie. Îmi plăcea super mult nenorocita aia de șapcă albastră pe care o purta Fred Durst. Era unu la noi în cartier, Didi îl cheamă, din Tomis Nord, care avea vreo trei-patru șepci din alea. Nu erau șepci faine în România pe atunci. Și ăsta o avut și le-a dat, nu am apucat niciuna. Fută-l cangurii!

Aveam 20 de ani când a apărut Significant Other. Mi-a plăcut atât de mult încât îl ascultam în timp ce încercam să desenez coperta albumului. Iar eu nu am nicio treabă cu desenul. Desenam și fix în momentul ăla a sunat curierul. Comandasem o șapcă cu „NY”, exact cum era pe copertă. Toată bucuria a dispărut când am văzut că șapca era fake și de proastă calitate. În loc de „NY” scria „NI”. Nici nu am mai purtat-o după, eram tare supărat. Magazinul de unde am comandat-o era gen AliExpress. În poze arăta mega fain, când a ajuns era altceva. Oricum, DJ Lethal m-a influențat 100% în cariera mea de DJ. Mi-au plăcut foarte mult scratch-urile de pe „My Generation”. Țin minte că am și pus piesa „Break Stuff” la Peninsula și a ieșit nebunie.

Prima amintire cu Limp Bizkit e din 2004-2005. Un prieten mi-a dat un CD pe care erau tot felul de videoclipuri și muzică metal. Am găsit un video cu Limp Bizkit de la Woodstock, piratat de pe MTV, care a transmis live tot concertul. Piesa din clip era „Faith”. Am rămas uimit când am văzut înregistrarea. Nu știam cum arată un concert metal de proporții colosale. Se întâmplau multe chestii ciudate în clipul ăla, cel puțin pentru un copil de clasa a șasea. Era un haos total. Oamenii dădeau foc la placaje din lemn și tipe din public își arătau sânii. Ziua următoare m-am declarat fan Limp Bizkit la școală. Mi-am desenat și logoul lor pe bancă. Acum realizez că ce s-a întâmplat la concertul ăla nu a fost OK și că publicul nu le-a înțeles mesajul. I-aș asculta din nou, cu toate că nu am făcut-o de mult. Clar merg să-i văd la Electric Castle.

Când a apărut primul lor album, aveam opt ani și eram proaspăt intrat în clasa întâi. Ascultam Bob Marley și parcă începusem să prind gustul de rap. Abia peste câțiva ani, când a apărut Significant Other, al doilea album, mi-a atras atenția piesa „Nookie”. Refrenul „I did it all for the nookie” era un adevărat sing-along, bun de enervat proful de meditații la engleză. Amintirile cele mai puternice, evident, le am cu albumul Chocolate Starfish. În fiecare dimineață mă jucam Heroes 3 cu un vecin și ascultam materialul ăla. Cred că am făcut asta câțiva ani întregi, dimineața, înainte să merg la școală. „My Way” și „Rollin’” au făcut valuri la TV, dar pentru mine „Boiler” a fost cea mai bună. Mi-a rupt capul complet. Un adevărat The Matrix al industriei muzicale, cu super visuals, bass cu luminițe pe freturi, Wes cel mai mare badass la chitară și șapca animată a lui Fred.

Era anul 2003, aveam 13 ani și nu-metal-ul era în glorie, cel puțin în alte țări. Am avut de mic ocazia să călătoresc destul de des și așa descopeream diverse formații. Una din ele a fost Limp Bizkit, dar nu știu de ce, de fiecare dată când apăreau la TV, schimbam canalul. Eu eram fan Linkin Park, mai degrabă. Nu prea îmi plăcea fața lui Fred Durst și felul în care se tot agita. Dar observam că se tot difuza, cel puțin în Germania, și am zis să văd despre ce e vorba. Țin minte că eram pe MTV, a intrat piesa „Rollin’” și am rămas cu gura căscată. O energie pe care nu o mai simțisem până atunci și un sentiment de agresivitate pozitivă, care te făcea să te simți bine. Atunci am devenit fan. Am început să ascult tot ce prindeam de la ei. Când m-am întors în țară, am descoperit că și câțiva din prietenii mei știau de Limp Bizkit. Unii aveau și caseta Chocolate Starfish. Am ascultat albumul ăla de o grămadă de ori, cred că și acum îl știu pe de rost. Ei și Linkin Park mi-au deschis ochii și urechile către muzică și pot spune că au contribuit la dezvoltarea mea.

Îi ascultam când eram prin liceu, adică acum cam 13-14 ani. Mi-au plăcut mult, atitudinea lor, energia, tenta de skate. Funny story, era să pierd primul „post” de toboșar din cauza Limp Bizkit. Prin clasa a XI-a am intrat prima oară într-o trupă în adevăratul sens al cuvântului. Era mai alternative/garage/grunge-ish. La „interviu” m-au întrebat ce muzică ascult. Eu aveam Limp Bizkit în player pe atunci. Când le-am zis, era cât pe ce să terminăm colaborarea pe loc. Noroc că m-am descurcat bine la tobe. Nu prea am mai ascultat Limp Bizkit de atunci, nu din cauza reacției lor, ci pentru că am dat de altă muzică. Dar abia aștept să-i ascult, să-i văd și să-i întâlnesc la Electric Castle, pentru că voi fi și eu la main stage cu una din trupele în care cânt.