Am ars-o cu mafioții, dar cumva am reușit să scap cu viață

Mafiotul Albert Tocco din Chicago a început să-i zică lui Charles Hager „Micul Joe de la facultă”, pentru că era gânditor, altă specie față de majoritatea tipilor care lucrau pentru The Outfit, care erau departe de-a fi machiavelici. Dar Hager era din Virginia de Vest și a câștigat respectul gangsterului din sudul orașului cântărindu-și bine cuvintele înainte să vorbească. Tocco era numărul doi în banda Chicago Heights, așa cum erau ei cunoscuți, iar Hager își amintește de el ca fiind impulsiv – un tip după modelul lui Al Capone, care adora și trăia după regulile din vechime, cum ar fi să-ți ții gura și să nu te dai niciodată mare cu cât ești de bogat.

Asta era Omertà, codul vieții în care a ajuns Hager implicat, deși n-are pic de sânge italian. Habar n-avea el c-o să se încheie cu uciderea celui mai bun prieten, închisoare pentru aceeași crimă și propria lui concluzie tulburătoare apropo de cine l-ar fi ucis pe legendarul șef mafiot Sam Giancana. CIA-ul, Traficantes și The Outfit au fost toți acuzați de-a lungul următoarelor decenii de asta, dar Hager a dat vina pe Robert Zazzetti, a.k.a. Bob Duff, un huligan violent, jos în ierarhie, care a tot intrat și ieșit de la pârnaie, și a murit în 1981. Despre Giancana se spunea că e încurcat cu Marilyn Monroe (mai târziu a fost acuzat de propria sa familie că ar fi fost implicat în moartea ei) și se zvonește demult că ar fi contribuit la alegerea lui John F. Kennedy în 1960. Dar mafiotul a fost ucis pentru c-a dat din casă, susține Hager în noua sa carte, Chicago Heights: Micul Joe Facultă, The Outfit și moartea lui Sam Giancana.

VICE a stat de vorbă cu Hager la telefon, ca să aflăm de ce-a ales să-și spună acum povestea, cum a scăpat de viața aia și cam cât era de puternică mafia în anii 60 și 70.

VICE: După 40-și-ceva de ani, de ce alegi să-ți spui acum povestea?
Charles Hager: Am început, de fapt, să scriu cartea asta la închisoare. [M-am întrebat]: s-o scriu, s-o public sau s-o las baltă? Având în vedere că sunt ultimul membru în viață al bandei, n-a fost nevoie să arăt pe nimeni cu degetul sau să implic pe altcineva și [am constatat că] nu puteam s-o las baltă. A trebuit să continui să scriu și voiam să mi se știe povestea. Am stat la închisoare aproape cinci ani pentru o crimă pe care n-am comis-o. Asta m-a inspirat să scriu și-apoi am dat toate cărțile pe față. M-am întors în timp de la momentul în care eram aproape un copil până la ultimii câțiva ani. Dacă vrea cineva să-mi dea în cap, na, am aproape 70 de ani. Așa să fie. Măcar am trăit o viață decentă.

După ce ai trăit în lumea criminalilor, cum ai reușit să ieși de-acolo în cele din urmă? Cică să ieși e cel mai greu lucru din lume.
Închisoarea a fost un factor decisiv. Am avut mult timp la dispoziție să mă gândesc și clar nu-mi doream să-mi petrec restul vieții într-o celulă. [Dar mă] îndreptam în direcția aia și odată ce-am ieșit am știut că vreau să fac ce vreau eu, nu ce mă pune altcineva. De ce-ar trebui să câștig bani pentru altul, când aș putea să mi-i bag mie în buzunar? De ce-ar trebui să primesc ordine de la altcineva? Eu sunt ăla care-a fost creierul din spatele unei organizații care-a adus mulți bani. De ce să-mi încredințez eu viața cuiva care probabil nu dă doi bani pe mine? Eram un simplu soldat de infanterie, băteam străzile și făceam bani pentru altcineva.

Știam că dacă mă dau de partea legii, aveam destule-n cap cât să-mi fac propria afacere.

La închisoare nu mă mai întorceam nicicum. Am avut o întâlnire cu Chicago Heights și, practic, i-am cam pus lui Alberto Tocco un pistol în brațe și i-am zis să facă ce e de făcut. Eu mă las de meserie. Ce-ți datorez, ce trebuie să fac? Albert Tocco s-a uitat la mine și-a zis: „Ți-ai ispășit pedeapsa. Ți-ai plătit datoriile. N-a ajuns nimeni la judecată din cauza ta.”

Nu puteau să mă ia, pentru că eram neamț. N-aș fi putut niciodată să fiu mai mult decât un asociat. Nu pot să urc în ierarhie. Am garantat că n-o să menționez niciodată numele nimănui, [dar] toți cei implicați sunt morți.

Ca parte din The Outfit, cât de adânc erai băgat în afaceri?
De la rupt picioare la cămătărie. Am jucat un rol în tot. Eram foarte adânc băgat. Marea mea chestie care m-a adus la vârf au fost cursele de cai. Câștigam bine de tot la asta. Avea de a face cu faptul că am crescut în West Virginia și stăteam mereu pe lângă cai – primeam o grămadă de ponturi pe care [majoritatea] nu le-ar fi prins și-am făcut o grămadă de bani [la] Pista de curse Balmoral din Crete, Illinois. Eu eram tipul la care te duceai. Eu te aranjam. Lucrurile s-au mutat din stradă la un job de birou, pentru că eram gâsca cu ouăle de aur pentru ei.

Tu ești cel mai tare, faci chestii. Scapi basma curată. E adrenalină. E aproape ca și cum ai fi pe heroină sau ai lua droguri, ceea ce n-am făcut niciodată. Era tabu pentru noi. Eu eram trofeul lor. Atât e de simplu.

Dar am început ca găinar, ca șofer. La început îi mai împușcai pe unii în cap. Apoi treceai la chestiile grele, pe care n-o să le povestesc, dar, ca să devii asociat… cred că toată lumea știe ce trebuie să faci.

Cum arăta viața ta de zi cu zi ca mafiot?
Existau zile când făceai ce vrei și zile când ieșeai cu gașca. Eu eram unul dintre tipii ăia care era acolo de câte ori era nevoie de mine, Johnny mereu pe fază. Făceam ture zilnic. Era întotdeauna câte unul care n-a plătit sau altul care făcea pe nebunul. Era aproape ca o slujbă cu normă-ntreagă, dar, pe de altă parte, nu era. Aveai și timp de joacă. Azi te duceai la unu-n bar, poate să recuperezi banii. Poate că-i dădeai răgaz până a doua zi să facă rost de ei. În a treia zi poate că trebuia să-i oferi niște atenție.

Se jucau cărți. Se bea. Erau cursele și mai aveam și o afacere de condus. Aveam câteva afaceri mici, chestie care era aproape obligatorie ca să-ți asigure o reputație bună. Cu alte cuvinte, nu prea stăteam locului. Toate zilele noastre erau de 14 ore de muncă, unele erau de 15 ore. Unele erau și de 24 de ore. Căutam mereu chestia aia nouă sau chestia aia care să ne apere chestia noastră, adică La Cosa Nostra sau Mafia. Practic, nu exista o rutină. Era fix ce [aveam] de rezolvat în ziua respectivă.

Cred că mulți nu-și dau seama cât era de puternică mafia în anii 60 și 70. Cum arăta viața de zi cu zi și cum de-a decăzut atât de dramatic?
Pe vremea aia, dacă ajungeai membru de bandă de stradă, începeai de jos ca infanterist, apoi începeai să urci în ierarhie. Dacă ajungeai la pușcărie, îți țineai gura. Erau bani în joc pentru toată lumea. Era cam ca un clan. Era aproape imposibil să aduci pe cineva din afară în joc. Exista un cod după care trăiai și mureai. Așa era. Dar pe la jumătatea anilor 70 au apărut drogurile și totul s-a schimbat. Mafioții au devenit aroganți, au devenit flamboianți. Garda veche voia să nu bată la ochi, să nu fie văzută, să nu fie stridentă. Dacă aveai bani, nu te duceai la colț de stradă să-ți arăți aurul sau argintul. Te duceai acasă și-aveai grijă de familie.

Mafia a murit în anii 70. Au început să se calce toți unii pe alții pe cap. S-au schimbat vremurile, s-a schimbat lumea, s-au schimbat oamenii. Azi, nu mai există onoare printre hoți, cum se spune. Fiecare e pe barba lui. Au existat atâtea crime în anii 70 și 80, încât chiar s-au ucis unii pe alții. Pierzi membri și, brusc, nu mai există recruți noi, iar mafia aproape că a dispărut.

Cum ai ajuns țap ispășitor pentru crima din West Virginia?
Am refuzat să depun mărturie, așa că au dat vina pe mine. La vremea aia, nu voiam să depun mărturie împotriva lui Bob Duff și dacă nu puteau să prindă unul, îl prindeau pe celălalt. Bob s-a dus să regleze conturile cu Dick Spry, pe care le-a rezolvat cu trei gloanțe în ceafă. Eu eram în mașină la momentul ăla. Am făcut cinci ani pentru asta. A trebuit să pledez vinovat de omor din culpă sau mă trezeam și cu o pedeapsă cu închisoarea pe viață. Practic, n-am avut nimic de a face cu asta. Eram acolo ca să calmez situația și m-am dus cu Zazzetti. Tocco îl trimisese acolo să rezolve. Am văzut ce s-a întâmplat. Am fost la momentul nepotrivit, în locul nepotrivit.

Acum când privești în urmă, te simți norocos pentru c-ai scăpat cu viață?
E o parte din viața mea în care mi-aș fi dorit să nu fiu niciodată implicat. Da, am făcut bani. Da, am trăit bine și, da, m-a vrăjit. Ajungi într-un punct când ești copil și nu știi altceva. Timpul petrecut la închisoare mi-a permis să mă gândesc: Asta vreau să fac? Sau poate nu vreau s-o fac? Atâția fuseseră uciși încât, da, mi-era frică. Trebuia să fii prost să nu-ți fie frică. Închisoarea chiar m-a salvat.

Interviul a fost ușor editat și condensat pentru claritate. Află mai multe despre cartea lui Hager, care iese pe 12 iulie, de aici.

Articolul a apărut inițial în VICE US.