Am fost violată, iar poliția a renunțat la cazul meu pentru că nu eram victima perfectă

Am fost violată în octombrie 2018. S-a întâmplat la mine în dormitor. Îl cunoșteam pe violator. Ieșisem la o întâlnire cu puțin timp înainte în seara respectivă. În dimineața următoare, am raportat violul la poliție.

Din cauză că am fost violată în apartamentul meu, dormitorul meu a devenit o scenă a crimei. N-am mai putut să intru în cameră câteva zile și, când am primit din nou acces, mi-a fost mult prea greu. N-am mai putut trăi în propria mea casă și, cum rămăsesem fără job în perioada respectivă și luam tratament medicamentos, m-am trezit pe străzi.

Primăria nu m-a ajutat cu nimic. M-au ignorat timp de cinci luni, timp în care am dormit pe canapelele prietenilor.

Până la urmă am primit ajutor din partea unei organizații pentru drepturile femeilor și așa am găsit o locuință prin intermediul consiliului local. Dar hostelul în care m-a cazat consiliul a fost oribil: locatarii erau 90% bărbați și mulți dintre ei mă hărțuiau sexual. Era un mediu îngrozitor pentru orice femeie, cu atât mai puțin pentru una care tocmai fusese violată.

Stăteam foarte prost cu sănătatea mintală. Nu voiam să ies din camera mea pentru că mă temeam de bărbații care locuiau acolo. Poliția mi-a zis că n-ar trebui să merg la terapie pentru că notițele din ședințele de consiliere ar putea fi folosite împotriva mea la proces. (Nota editorului: Supraviețuitoarele violurilor sunt sfătuite de poliție să nu discute în terapie detalii despre experiența lor pentru că acestea ar putea fi citite în tribunal.) A fost cea mai oribilă perioadă din viața mea. Nu credeam că o să mai fiu vreodată fericită. Mă gândeam doar la sinucidere.

Poliția mi-a zis mereu că am un caz solid și inițial am fost optimistă. În timp, însă, mi-am pierdut speranța. Un polițist mi-a zis la telefon că n-ar trebui să mai fiu atât de defensivă. M-a tulburat. Simțeam că mă lupt cu poliția, că trebuia să le dovedesc că sunt o victimă perfectă, altfel nu m-ar fi crezut. Dar nicio victimă nu se poate încadra perfect într-un tipar.

În august 2019, am primit un telefon de la poliție și am fost anunțată că se renunțase la cazul meu. Am fost furioasă. Unul dintre motivele pe care mi le-au dat a fost că filmările de pe camerele de supraveghere arătau că mă distrasem la întâlnirea cu violatorul în ziua respectivă. Că nu păream hărțuită sau speriată. Dar de ce aș fi fost speriată când eram la întâlnire cu un bărbat pe care îl plăceam, în care aveam încredere, care era amuzant și fermecător? Normal că nu păream speriată pe camere. Un alt motiv pentru care se renunțase la caz era că îi spusesem violatorului în ziua respectivă, prin sms, că nu vreau să facem sex pentru că eram la ciclu. Nu înțeleg cum ar putea chestia asta să-mi dărâme cazul.

Sunt una dintre multele femei la al căror caz de viol autoritățile au renunțat. Statisticile arată că numărul condamnărilor pentru viol a scăzut enorm în ultimul deceniu, cu 26 de procente din 2017-2018 până în 2018-2019, în ciuda faptului că tot mai multe femei au curajul să raporteze incidentele.

Am fost furioasă mult timp. Dar am ales să renunț la anonimitate și să vorbesc despre experiența mea, pentru că vreau să schimb legea. În principiu, vreau să lupt pentru dreptul supraviețuitoarelor violului de a merge la terapie. E o chestiune de viață și moarte să ți se refuze dreptul la consiliere când ai nevoie disperată de asta. Sistemul trebuie să se schimbe – de aceea am inițiat o petiție prin care îi cer guvernului să elimine această politică.

În prezent, pare că dacă violezi pe cineva în Anglia, n-ai nicio problemă. Mi se face rău când mă gândesc că violatorul meu i-ar putea face asta și altei femei. Primesc zilnic mesaje de la tipe care îmi povestesc că și ele au trecut prin aceeași experiență.

Sunt atâtea femei în situația mea sau mai rău. Nu-mi vine să cred că li se poate întâmpla așa ceva atâtor persoane. Toate strigăm și nimeni nu ne ascultă.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.