Familia care nu simte durerea

Când Letizia Marsili avea șase ani, îi plăcea la nebuni să se cațere pe tot ce vedea, de la crengi de copac la stâlpi de iluminat. Într-o zi, în timp ce se cățăra pe un stâlp, s-a înțepat în piept cu un cui care ieșea din lemn. În loc să urle de durere, pur și simplu și-a sfâșiat carnea din cui și a acoperit gaura însângerată cu bluza. Abia când mama ei a observat rana, peste câteva zile, în timp ce-i făcea baie, și-a dat cineva seama că se rănise.

Marsili, care are astăzi 52 de ani, spune că a fost una dintre multele dăți când s-a accidentat – a căzut de pe bicicletă sau și-a sucit glezna –, însă n-a reacționat niciodată cu durere. „Am crezut că am eu un caracter mai puternic”, spune aceasta.

De fapt, Marsili poartă în una dintre genele ei o mutație care duce la hipoalgezie congenitală sau tulburare de insensibilitate la durerea umană. E o boală genetică rară care-i face pe unii oameni să nu simtă durerea și să fie adeseori insensibili la alți stimuli, precum căldura sau presiunea intensă. Unul dintre colegii lui Marsili, cercetător în domeniul durerii, a fost primul care a bănuit că Marsili s-ar putea să fie imună la durere în 2000. Din cauză că tulburarea e genetică, au constatat că cinci dintre membrii familiei femeii suferă de ea – mama ei, Mary, de 78 de ani; sora ei, Maria Elena, de 50 de ani; copiii ei, Ludovico și Bernardo, în vârstă de 24, respectiv 21 de ani; și nepoata ei, Virginia, de 17 ani.

Împreună, familia Marsili reprezintă o ocazie unică pentru cercetătorii să descopere genele care ne permit să simțim durerea. Într-un nou studiu apărut în publicația Brain anul trecut, un grup de oameni de știință a anunțat că a găsit mutația exactă din gena ZFHX2 în familia Marsili și, odată cu ea, o potențială țintă a medicamentelor pentru tratamente alternative ale durerii.

Lipsa durerii se moștenește, de obicei, în familii, la persoane care altminteri sunt complet normale din punct de vedere intelectual și psihic. Pot simți atingerea, chiar și pe cea foarte ușoară, și presiunea. Pot să simtă diferența dintre fierbinte și rece și sunt și normale din punct de vedere neurologic. Dar, când vine vorba de durere, pur și simplu n-o simt. Unele cazuri sunt mai grave decât altele, în funcție de mutația genetică pe care o poartă. James Cox, cercetător în biologie moleculară la University College London și autor principal al noului studiu, spune că o familie cu care a lucrat în trecut nu avea nici simțul mirosului.

Familia Marsili are miros și poate simți și niște durere, doar că foarte redusă. Marsili spune că nu-i deranjează mâncarea picantă și, întrucât tolerează foarte bine temperaturile, de multe ori nu sunt prea înfofoliți în haine de iarnă când e frig. Și ceilalți membrii ai familiei lui Marsili au suferit răni despre care nu știau. Cox spune că mama lui Marsili a căzut odată și și-a rupt glezna, iar când au mers la doctor după, radiografiile arătau că-și mai rupsese glezna și înainte. Ea habar n-avea. Același lucru s-a întâmplat și cu fiul lui Marsili: doctorii au observat că i se calcifiază cotul, ceea ce înseamnă că și-l rupsese fără să-și dea seama.

Ca să găsească gena care produce imunitatea la durere, Cox a folosit secvențierea exomului – un tip de secvențiere genetică în cadrul căreia analizezi doar genele care produc ceva: fie o proteină sau ARN necodat. Prin analizarea membrilor din familie care suferă de această tulburare și comparându-i cu un grup sănătos de control, din cadrul populației generale, a găsit două gene mutante pe care le aveau în comun cei din familia Marsili fără de durere. E un proces laborios: mai întâi le-a recoltat probe de sânge în 2010 și a fost nevoie de trei încercări să depisteze mutația. După ce a găsit gena, împreună cu un colaborator, neurobiologul specializat pe probleme senzoriale John Wood, a folosit șoareci, pentru a arăta că gena pe care o descoperiseră era implicată în procesarea durerii.

S-au descoperit doar câteva gene care determină imunitatea la durere la oameni, spune Geoff Woods, genetician medical la Universitatea din Cambridge, care studiază, la rândul său, familiile care nu simt durerea, dar care n-au fost implicat în acest studiu. „E un pic ciudat, pentru că, dacă analizezi orbirea sau surzirea, persoanele născute fără vedere sau auz poartă câteva sute de gene care provoacă una dintre cele două dizabilități”, spune acesta. „Dar pentru durere e ciudat, că-s doar câteva.”

Scopul găsirii acestor gene a fost să înțelegem cum resimte corpul durerea și dacă vom fi capabili să întrerupem procesul la persoanele care suferă de dureri cronice. Una din patru persoane din Statele Unite are dureri care durează mai mult de 24 de ore și nu avem alternative semnificative de oferit celor care au dezvoltat rezistență la medicamente precum opioidele.

Gena descoperită de Cox și echipa lui produce o proteină foarte mare care n-are o singură funcție anume, dar le afectează pe cele ale altor gene și cât de mult sunt exprimate – e ca un regulator al durerii. Deși asta le complică concluziile, Woods spune că e și motiv de entuziasm. „În anumite feluri, dezvăluie o cale”, spune acesta. „Dacă te gândești cum să tratezi durerea cronică, fie găsești o modalitate de a bloca gena asta în sine sau unele dintre țintele ei de pe parcurs. Deși e o familie extrem de rară și ca mutație pare foarte, foarte rară, mesajul mult mai important aici e că-ți oferă o grămadă de ținte noi, când iei în calcul controlarea durerii.”

Woods a mai publicat studii despre două gene pe care le-a găsit în familii care nu resimt durerea, implicate în funcționarea și dezvoltarea neuronilor durerii. „Într-un fel, sunt diferite [de gena lui Cox], în alt fel sunt foarte asemănătoare”, spune el. „Se formează neuronii de durere, dar nu sunt capabili să funcționeze corect. Așa că, în mod evident, ideea de tratament împotriva durerii ar fi: ai putea să inversezi efectul genelor respective ca să nu-ți mai distrugă neuronii de durere, ci doar să ți-i calmeze, că altfel să nu simți nimic ar fi periculos.” Cu alte cuvinte, mai degrabă decât să găsească întrerupătorul care stinge durerea, Woods speră că cercetarea lui va găsi butonul care o dă mai încet și face neuronii durerii mai puțin sensibili când sunt porniți.

Dar rezultatele studiilor genetice nu se traduc întotdeauna perfect în tratamente. Una dintre cele mai promițătoare concluzii legate de gene la care a ajuns Woods n-a avut prea mare succes când a fost aplicată ca model pe șoareci. „A fost un mare șoc pentru sistem, pentru că am crezut c-o să fie o proteină și o genă extraordinară de blocat”, spune acesta. „Ar trebui să fie un analgezic minunat, dar cu toate astea, nu e.”

Un medicament bazat pe o altă genă, identificată acum mai multe decenii în familiile care nu resimt durerea se află momentan în etapa de testare prin teste clinice, iar Woods spune că probele sunt foarte promițătoare. Existau doar câteva familii în lumea întreagă cu acea mutație anume, spune el. „Dar, în ciuda rarității, tot indică o cale a durerii, pe care, dac-o blochezi, blochezi durerea și n-ar trebui să ai alte efecte secundare”, afirmă acesta. „Deci clar sunt doi pași. E descoperirea clinică și dovada inițială că acea genă e importantă pentru durere. Și apoi: o descoperire complet diferită despre moleculele care blochează acea interacțiune anume.”

Cu toate astea, e important de reținut că scopul acestor studii nu e recrearea lipsei de durere pe care o resimt aceste familii – ci doar descoperirea căilor care ne permit să dăm durerea mai încet la cei care nu par să o poată închide. N-ar trebui să invidiem lipsa durerii, pentru că aceasta ne apără, spune Cox.

Familia lui Marsili nu s-a confruntat cu probleme grave în copilărie, dar copiii care nu simt durerea au adeseori probleme: își mușcă buricele degetelor, își rup buzele, gura sau alte părți ale corpului. „Ca toți copiii, explorează lumea cu gura și dinții”, spune Woods. „Iar unii suferă arsuri pentru că se așază pur și simplu pe un calorifer sau pun mâna pe o plită.” Woods spune că un băiat de 12 ani pe care l-a tratat se dădea în vânt după provocarea cu bătăi la școală. „Ăsta-i genul de comportament pe care-l dezvolți doar dacă nu simți durerea.”

Woods spune că e tragic de obișnuit ca oamenii să se rănească grav și uneori să moară din cauza lipsei de durere. „E o concluzie generală, în toate cazurile de lipsă genetică a durerii”, spune acesta. „În general bărbații mor prematur. Din cauză că-și asumă riscuri în exces. Nu există durere să le constrângă acțiunile și avem mai multe povești tragice, în care în mod special bărbații au comis chestii complet demente, din cauză că n-aveau niciun motiv să nu facă asta. Chiar dacă au căzut nasol sau s-au rănit, pur și simplu nu i-a durut.”

În mod ironic, dacă nu simți durerea, e mai important să fii reținut, spune Woods. Marsili spune că acum că familia e conștientă de tulburarea pe care o au, încearcă să fie atenți la tot ce simt, indiferent cât de mic, drept indiciu că s-ar putea să se fi rănit. „Un aspect pozitiv e că aproape întotdeauna suntem bine, unul negativ e că trebuie să ne ascultăm cu foarte mare atenție corpurile, ca nu cumva să subestimăm durerea”, spune aceasta.

Marsili, care e, la rândul ei, cercetătoare în ecotoxicologie marină la Universitatea din Siena, spune că își pune cu drag la dispoziție familia pe post de „cobai” ca să ajute la înțelegerea propriei tulburări și, în același timp, să-i ajute și pe alții. „Oamenii ar trebui să știe că… poți să iei doar beneficiile și să scapi din mers de dezavantaje”, spune aceasta.

Articolul original a apărut pe VICE AU.