Femei arbitru din România mi-au spus cum e să împarți dreptatea într-un sport dominat de bărbați

Fotbalul feminin a câștigat în popularitate în ultima vreme, chiar și-n România, iar microbiștii nu-l mai văd astăzi ca pe o ciudățenie, așa cum se întâmpla cu ceva ani în urmă. În schimb, prezența femeilor în arbitraj rămâne o temă mai degrabă tabu, pentru că în lumea fotbalului profesionist se-nvârt puțini arbitri de centru sau de tușă de sex feminin.

Chiar și așa, în România există câteva femei care și-au propus să dărâme mitul că numai bărbații se pricep la fotbal. Toate pornesc de jos, de la meciuri de juniori și ligi județene, acolo unde integritatea arbitrilor este mereu problematică. Anul trecut, spre exemplu, o femeie arbitru din Dâmbovița a fost bătută crunt și amenințată cu moartea de câțiva fotbaliști, în timp ce alta a fost înjurată pe toată durata unui meci din același județ.

Ca să-nțeleg cum arată viața unei femei arbitru într-o țară ca România, mai ales în contextul în care inevitabil se confruntă săptămânal cu prejudecăți și atitudini sexiste, am vorbit cu câteva fete care și-au luat inima-n dinți și-au decis să practice o profesie considerată exclusiv pentru bărbați.

De regulă, fetele se apucă de arbitraj datorită pasiunii pentru sport, cel mai adesea moștenite din familie. Mădălina Gherghi (22 ani) arbitrează de opt ani, iar momentan conduce partide la liga a patra, în județul Ilfov. „Eram în clasa a opta când m-am înscris la un curs de arbitraj. Făceam handbal pe atunci, iar antrenorul meu a văzut în mine calitățile necesare pentru meseria asta. Eram temperamentală, curajoasă, tupeistă. Inițial n-am vrut, dar el a insistat o perioadă, așa că până la urmă m-am înscris la un curs”, spune Mădălina.

Ana Maria Terteleac (24 ani), care acum conduce partide inclusiv în a treia ligă, a făcut tenis în copilărie, însă a renunțat la 15 ani și jumătate. Cum tatăl ei făcea parte din lumea fotbalului, a întrebat-o dacă n-ar vrea să arbitreze. „Nu eram sigură că asta îmi doresc. Însă după primul meci, la juniori, mi-am dat seama că vreau să continui. Într-adevăr, e dificil să arbitrezi în ligile inferioare la județ, din cauza indisciplinei și uneori a violenței, dar acolo te călești”, explică Ana Maria.

La fel ca cele două, Roxana Recorean (22 ani) a practicat un alt sport decât fotbalul înainte să intre în lumea asta: atletismul. Era obișnuită cu mișcarea, așa că atunci când un coleg i-a recomandat arbitrajul, a acceptat provocarea. „E greu pentru o femeie în lumea bărbaților. În meseria asta, feminitatea și sensibilitatea nu prea te ajută, trebuie să fii tare ca să le ții piept jucătorilor, antrenorilor și spectatorilor care comentează în tribune”, explică ea.

De altfel, curajul este o trăsătură absolut necesară pentru o femeie care vrea să aibă o carieră în arbitraj.

Condiția fizică, ambiția, perseverența, tupeul și calmul, fără de care n-ai cum să reziști în domeniul ăsta, sunt alte calități pe care-i musai să le ai ca femeie arbitru.

Cu toate că la nivelul diviziilor județene baremurile de arbitraj sunt extrem de mici – arbitrul de centru ia 140 de lei pe meci, asistenții 110, iar apoi cresc deloc spectaculos până la nivelul primei ligi –, eforturile protagonistelor sunt uriașe. Ca să poți duce la bun sfârșit un meci, în care ca arbitru alergi chiar mai mult decât cei 22 de jucători, trebuie să te antrenezi de măcar trei-patru ori pe săptămână, timp de o oră, o oră și jumătate. Unele fete o fac chiar zilnic. „Pregătirea se axează pe viteză și rezistență. Unii arbitrii se antrenează singuri, alții o fac cu antrenor calificat”, spune Mădălina Gherghi.

La meciuri, fetele se lovesc și de alte probleme decât cele legate de interpretarea jocului. Nu de puține ori, li s-a zis să se ducă la cratiță sau să-și găsească alt job.

Ea s-a apucat de arbitraj în 2014, însă de jumătate de an a renunțat. „Din lipsă de timp, perspective și pentru că n-am avut parte de suficientă corectitudine”, își explică ea decizia.

„Mergem în diferite sate, unde oamenii nu-s neapărat civilizați. Nu-s obișnuiți să vadă femei în brigada de arbitri. Auzi insulte de toate felurile, variate. Jucătorii se abțin de multe ori, nu-și asumă riscul să ia cartonașe, suspendări sau amenzi. Problemele pornesc mai ales de la spectatori, ei dau startul glumițelor și remarcilor misogine”, povestește Mădălina. „Dacă stai și asculți tot ce se aude în jurul tău, clachezi la un moment dat. Trebuie să fim serioase și poate aceste concepții vor dispărea la un moment dat. Eu zâmbesc ironic și merg mai departe”, spune Ana Maria Terteleac.

Uneori, fetelor li se fac și avansuri, atât de jucători și de spectatori, cât și de unii oameni implicați direct în comisiile de arbitraj. Mai mult sub formă de glumă, susțin arbitrele. „Mai auzi câte un apropo de la jucători sau de la spectatori”, spune Roxana, iar Luiza Ioana Chima o completează: „Da, au existat situații de genul, însă pentru mine au fost irelevante. Poate că se întâmplă din cauză că de-a lungul timpului unele persoane le-au permis sau le-au acceptat.”

Spre deosebire de meciurile de juniori, care în general se desfășoară fără evenimente, cele de seniori nasc mereu tensiuni. Rivalitățile la nivel local sunt imense, astfel că situațiile escaladează câteodată. Arbitrele sunt prinse la mijloc. „Odată, la un meci, jucătorii erau inflamați încă dinaintea startului și aveau în gând doar să-și rupă picioarele. Am dat atunci opt cartonașe galbene și două roșii, în condițiile în care eu sunt adepta unui joc liber și nu-mi place să împart avertismente”, povestește Mădălina Gherghi. Altădată, pe finalul unei partide, jucătorii l-au alergat pe arbitrul asistent, care a fugit și s-a închis în vestiar. „Mie nu mi-au zis nimic, el luase o decizie care a dus la un gol. Atunci am reținut legitimația unui fotbalist și i-am făcut raport, fiindcă nu apucasem să-i acord cartonașul roșu.”

În urmă cu ceva timp, Mădălina a fost chemată să arbitreze la un turneu internațional de juniori la Academia Gheorghe Hagi, unde a văzut o „altă lume”. De la organizarea și abordarea ireproșabile până la nivelul de joc, la competiție participând echipele de puști ale unor cluburi ca Inter Milano sau Galatasaray. „Prezența la acel turneu m-a făcut să vreau să progresez”, spune Mădălina.

Anei Maria Terteleac i-a rămas în minte un meci de Cupă, pe stadionul Ilie Oană din Ploiești, pentru că a fost prima ei partidă arbitrată cu mii de oameni în tribune. „Atunci am simțit cu adevărat că sunt arbitru și m-a motivat să muncesc mai mult, ca să arbitrez cât mai des astfel de jocuri”, zice ea. Roxana Recorean a progresat la rândul ei, iar din 2013 arbitrează meciuri internaționale. Cea mai frumoasă amintire este despre un turneu feminin ținut în Suedia, în care a arbitrat meciuri între echipe naționale.

În schimb, Luiza Ioana Chima spune că e destul de dificil să răzbești în arbitrajul românesc. „Chiar dacă ești extraordinar de pregătit, poți să fii dat la o parte. Trebuie să renunți la anumite principii sau să ai mult noroc ca să ajungi departe. Am ajuns la aceste concluzii, poate eronate pentru unii, după numeroase experiențe avute. Cât am fost arbitru, nu pot să zic c-am avut parte de prea multă corectitudine”, explică ea.

Ioana Muzuran (33 ani) știe cel mai bine cum e să fii dată la o parte din arbitraj. Clujeanca a jucat fotbal în adolescență și s-a apucat de arbitraj ca să le arate băieților că poate face și ea jobul ăsta. „Am început la juniori, iar când am plecat din țară, în 2010, ajunsesem în liga a doua. M-au pus direct la linie, pentru că eram mică de înălțime. Am 1,62 metri”, povestește ea. După șapte ani de arbitrat în România, foarte rar la centru, a fost dată afară din cauza înălțimii prea mici. „Am fost super dezamăgită, mai ales că regula asta nu exista când intrasem eu în arbitraj”, rememorează clujeanca.

A plecat în Anglia, unde a fost primită cu brațele deschise. A arbitrat direct la academia U17 feminină de la Arsenal. „Nu se compară cu ce era la noi. Acolo, dacă ești aptă fizic, poți arbitra și două-trei meciuri pe zi, nu-ți zice nimeni nimic. În România, meciurile erau limitate, prindeai cam zece pe an la liga a treia și câteva la juniorii republicani”, explică Ioana.

Pe deasupra, în România de la mijlocul anilor 2000 trebuia să dai anumite atenții la cei care fac delegările, ca să primești meciuri la liga a treia, spune fostul arbitru. „Examenul de promovare era și el o necunoscută. Fugeai, ieșeai în parametri, însă nu luai examenul. Și aflai asta abia după câteva luni, prin cineva. Eu am dat de două ori. Prima oară am scos un timp excelent, dar am picat. A doua oară, când am alergat cel mai slab din viața mea, am luat”. Ca să reușești pe atunci în arbitraj trebuia să ai relații, intrări sau pur și simplu noroc. „Dacă nu te recomanda nimeni, era greu să promovezi”, mai spune Ioana.

Cât a arbitrat în România, a văzut de toate. De la meciuri aranjate, pe care le simțea din teren, până la jucători cu prejudecăți, care încercau s-o intimideze ori o trimiteau la bucătărie. La un meci de mini-fotbal, la Cluj, chiar a fost amenințată că va fi „așteptată după finalul partidei”. Dar și momente amuzante. „Odată, la Zalău, niște copii de mingi m-au întrebat dacă știu valoarea lui pi. Le-am zis, la care unul dintre ei a exclamat: «Vezi, mă, că nu e Mama-Natură?». Se refereau la o tipă faimoasă pe atunci, care apărea la TV.”

Despre relațiile între puținele fete arbitru din România, Ioana spune că, cel puțin pe vremea ei, erau destul de reci:

Ioana a arbitrat în Anglia până anul trecut, când s-a întors în țară. Ajunsese la nivelul al patrulea (acolo există nouă nivele, iar nivelul unu e Premier League) și era printre cele mai apreciate femei arbitru din Londra. A condus inclusiv finale de cupe la nivel semi-profesionist, aleasă dintre vreo trei sute de femei arbitru. Când a revenit în România, s-a interesat mai mult din inerție dacă ar putea arbitra din nou aici. A aflat însă de la o secretară că nu i se recunoaște nivelul din Anglia și că ar trebui să revină ca arbitru de linie, în a treia ligă. „Am zis că nu mai am chef de negativism și de bârfe, așa că am renunțat”, încheie ea.

La ora actuală, nicio femeie arbitru nu conduce meciuri în prima ligă masculină din România. Totuși, în lotul arbitrilor de liga a doua se regăsesc zece femei, multe dintre ele aflate la început de carieră, deci cu posibilități de creștere pe viitor.