Ce mi-aș fi dorit să-mi spună părinții până la 19 ani ca să-mi fie mai ușor ca adult

Ierarhia în familii e atât de frecventă, încât mi se părea normală. Acum înțeleg cât de nesănătos e să crești într-o abordare autoritară din partea celor mai influente și dragi persoane din viața ta. Nu îi explică nimeni unui copil că respectul nu e dependent de autoritate și cred că aici mulți părinți nu fac diferența.

Cea mai mare problemă din copilărie a fost superioritatea, barierele pe care părinții le-au preluat din copilăria lor și le-au proiectat, inconștient, în a mea. Și poate că strategia „așa e, pentru că zic eu” a funcționat în trecut. Azi, lumea e mult mai dinamică și adaptarea e mult mai valoroasă decât persistența unor tipare învechite. 

Când ești copil, ai nevoie să ți se spună ce să faci, ai nevoie de tot sprijinul și ajutorul. Da, devine iritant și epuizant pentru adult să-ți răspundă la toate întrebările stupide, dar e oribil să nu ți se și explice ce și cum. Altfel, ajungi să te obișnuiești cu ignoranța și lipsa comunicării. Nu înveți să filtrezi părerile pe care le auzi de la ai tăi și doar le iei ca atare, pentru că ți se zice ce ar trebui să crezi.

Mi s-a transmis ideea că adulții dețin adevărul suprem, iar eu n-am niciun drept să îl contest, chiar dacă nu îl înțeleg. Ideea a rămas și în viziunile adulților de azi, raportate la cei superiori lor – de la angajați cu task-uri neînsemnate pe care le îndeplinesc docil la cererea șefului la enoriași care nu își pun niciodată întrebări cu privire la disonanțele religiei. 

Nu știm niciodată cum ar fi fost dacă nu ne-am fi conformat și am fi ales în baza propriilor judecăți. În cazul meu, nu am de unde ști dacă a termina o facultate pentru că așa mi se zice ar avea un epilog bun. Nici dacă altă decizie pe care aș fi luat-o pe baza unor convingeri personale, care s-ar alinia cu interesele și capacitățile mele, ar fi fost mai bună.

Am rămas cu ideea că părinții și, implicit, adulții, știu cum să gândească, au toate răspunsurile și nu trebuie să le înțeleg, doar să le ascult. Mi se pare atât de absurd acum, la 19 ani. 

Dintr-odată, când am nevoie de ajutorul lor, nu sunt în puterea de a-mi răspunde la întrebări. Brusc, nu mă mai poate salva nimeni, decât eu. 

Înțeleg că îmi e foarte greu acum să îmi urmez propriile instincte și dorințe. Cu greu sunt capabilă să iau o decizie fără a primi aprobare. Cred că evoluția omenirii s-a bazat pe nevoia de acceptare a celor din jur: înainte, dacă nu te integrai, nu aveai nicio șansă să supraviețuiești de unul singur.

Am ajuns să ne raportăm mereu la o autoritate. Fără o autoritate, ar fi anarhie, haos, iar în natură nu există haos. A fost nevoie să învățăm să ne coordonăm între noi, am devenit ceea ce suntem – interdependenți, la fel ca piesele de domino așezate sub formă de cerc. 

Istoria și viața ne conving că toți avem nevoie să fim salvați. Superputerile unui supererou se opresc în fața altor superputeri. Asta pentru că, în viața reală, sabia care taie orice și scutul indestructibil nu se întâlnesc niciodată. 

Nu observăm când părinții noștri se subordonează părinților lor, uităm că profesorul se subordonează sistemului și răspunde în fața directorului, șeful are la rândul său un șef, ne supunem unui set de legi, iar acestea se subordonează principiilor pe care le-am construit în societate.

Toată starea mea a depins și încă depinde de aprobarea – sau, mai degrabă, dezaprobarea părinților. Așa am ajuns să le ascund deciziile pe care le iau, ca să nu risc să-i dezamăgesc. 

Cu toate astea, îmi place să discut cu ai mei și mereu mi-am dorit să putem sta mai mult la discuții, să pot fi mai deschisă cu oamenii cărora le datorez totul. Simt însă că ei continuă să îmi perceapă disonanțele, părerile, poate observațiile, într-un mod care mă face să par mai degrabă nerecunoscătoare. 

În realitate, am intenții constructive și nu știu cum aș putea să-i fac să mă audă cu adevărat.

Când te cunoști suficient de bine, știi ce vrei să faci și de ce ai nevoie. Aprobarea altora nu mai contează la fel de mult.

Reușești să te plasezi singur, undeva pe scara ierarhică, și găsești o autoritate în jurul tău în fața căreia să te justifici. Dorința de a crește pentru a fi liber și independent, fără să-ți zică cineva ce să faci, se rezumă, spre final, la ora de culcare și la ce mănânci azi.

E greu de crezut că un tânăr într-o lume cu posibilități infinite poate ajunge la un răspuns definitiv. Asta face ca tinerețea să fie prețul pe care îl plătim pentru înțelepciunea ulterioară. E nevoie de timp ca să te cunoști pe tine însuți și, în final, să te accepți.

Mi se cere să fiu adult, dar tot ce văd în jur sunt copii dezorientați în corpuri dezvoltate, care au nevoie de ajutorul și aprobarea în diverse forme, a părinților salvatori din copilărie. O mulțime de „oameni mari” cu probleme de „oameni mici”.