Sunt un român de 40 de ani și Game of Thrones mi-a dat viața peste cap

Atenție: SPOILERE!

Nu îmi plac serialele. Mă enervează că o lălăie prea mult, așa că și dacă ajunge să mă prindă vreunul, după ce văd câteva episoade îl abandonez; dacă e ceva mai vechi e cu atât mai bine, întrucât pot să găsesc pe net povestea până la capăt în cinci minute, nu în cinci ani. Există două excepții: Twin Peaks, când eram copil, și Urzeala Tronurilor.

Mă uit la GoT aproape cu religiozitate: în șapte ani nu îmi amintesc să fi scăpat mai mult de unul sau două episoade și de multe ori s-a întâmplat să stau până la 4 dimineața sau să mă trezesc la ora aia, doar pentru a vedea o premieră. După fiecare episod citesc cam tot ce îmi pică în mână despre el, ba chiar mi se întâmplă să mă trezesc fredonând piesa de generic sau să visez, noaptea, chestii legate de GoT.

După ce ți-am spus toate astea îți închipui, probabil, că sunt vreun tocilar plin de coșuri care are un surogat de viață în spatele laptopului. Am crescut, însă, identificându-mă ca rocker, îmi plac berea și chefurile cu prietenii și de o groază de ani sunt jurnalist – atât de dependent de știri că și dacă sunt în vacanță în vârf de munte caut să aflu ce s-a mai întâmplat – așa că sunt cât se poate de conectat la realitate.

În plus, mai am un pic și fac 40 de ani, iar de când a început GoT am devenit și tată. De două ori. Când e, însă, vreun episod din GoT – chiar unul pe care l-am mai văzut – copiii știu că tati nu trebuie deranjat și că trebuie să meargă în camera lor.

Așa de prins sunt de GoT încât cu cât devine mai prost, cu atât îmi place mai mult. Uite de exemplu episodul 6, „Beyond the Wall" cel mai recent pe care l-am văzut. Partea mea analitică îmi spune că a fost o înșiruire de erori de logică și clișee, dar – iar asta o să o spun în engleză pentru că sună mult mai bine – I absofuckinglutely loved it!

Imediat ce am aflat că a scăpat online l-am căutat, iar la ultimele minute m-am mai uitat, în aceeași zi, de vreo două ori, ceea ce nu m-a împiedicat, însă, să urmăresc episodul cap-coadă și când l-a transmis HBO-ul.

Despre prostiile din ultimul episod s-a scris deja o grămadă și probabil că le-ai observat și tu, așa că nu vreau să insist asupra lor: problemele cu timpul, în ceea ce pare a fi doar o zi și o noapte Gendry dă fuga până la Zid, trimite un corb la celălalt capăt al unui continent, iar Daenerys zboară pe dragon până la grupul prins pe insula.

Regele Nopții apare într-un prim cadru cu lancea în mână, iar când e să îl omoare pe Viserion îi dă altul lancea.

Umblătorii Albi nu pot să treacă peste o apă de doi metri, dar se scufundă în ea ca să lege ditamai lanțurile de Viserion – lanțuri care, apropos, au apărut din senin în peisaj.

Jon Snow scapă cumva din apa aia rece ca gheața și deși nu se usucă și mai și galopează prin ger nu dă colțul de hipotermie.

Unchiul Ben apare din senin; nimeni nu poartă căciulă pe gerul ăla, etc., etc., etc., deja au apărut memeuri în care se face mișto de asta așa că nu o să insist.

Aș insista un pic asupra lui Jon Snow care iar mi-a dat senzația că, într-o lume vag rațională, fie este prost către limita retardului, fie are serioase tendințe sinucigașe. Gândește-te numai la unele dintre chestiile pe care le-a făcut în trecut, de exemplu la Bătălia Bastarzilor: cam cât creier trebuie să ai să te avânți singur către ditamai armata lui Ramsay, indiferent cât de furios ai fi pentru că ăla ți-a omorât fratele?

Sau când vezi un dragon cu un cap cât tine de mare, care pe deasupra mai și scuipă foc, tu îți scoți mănușa și îl mângâi pe bot? Și în „Beyond the Wall" a dat-o în bară – ăia urlau la el să se suie dracului pe dragon ca să o poată sparge de acolo, el continua să taie în stânga și în dreapta, fără să îi treacă prin cap că o face degeaba pentru că n-avea cum să lichideze o armată întreagă și, oricum, p-ăia pe care îi lichida îi reînvia Regele Nopții.

Și încă o chestie pe care nu pot să o înțeleg: ce-i cu codița aia de hipster?

Acum că am trecut de partea de hatereală e cazul să îți spun și ce mi-a plăcut. Toată povestea cu Daenerys și Zidul – cum spune ea că „eroii fac lucruri stupide și mor… chiar și acest… Jon Snow", și e clar de la o poștă cam ce i-ar face și ea acestui Jon Snow, cum apare călare pe dragon și îi salvează pe ăștia, cum stă pe zid, privind în zare, să vadă dacă, totuși, eroul ei nu se întoarce.

Scena în care ăia stau spate în spate și se bat? Magnifică, la fel ca ei! Faza în care Jon se îndreaptă, furios, singur, către armata de zombie? Superbă!

Omorârea lui Viserion de către Regele Nopții? Wow! Scoaterea dragonului din apă și re-aducerea la viață ca dragon de gheață? Bestial!

De formarea comandoului care pleacă dincolo de Zid mă bucurasem și data trecută, însă acum a fost o adevărată încântare să urmăresc toate acele discuții clișeatice între războinici hârșâiți, exact cum apar în o sută de mii de alte filme și cărți – trecute fapte de glorie, împăcări între foști adversari, momentul lăcrămos cu „ia sabia", „ba ia-o tu", în care ai atâta onoare cât în 50 de filme cu samurai, dar niciunul dintre personaje nu își face harakiri, ceea ce e mult mai mișto.

Toate astea pălesc, însă, în comparație cu faza în care Daenerys îi vede lui Jon Snow cicatricele. M-am căcat pe mine!

Nu cred că am mai fost atât de entuziasmat/emoționat de când am citit, în copilărie, cum a murit eroic Vicontele de Bragellone – pentru că proasta de Louise n-a știut ce băiat sufletist e el și s-a combinat cu regele. Și, ca bonus, exact ca în faza cu „ia sabia", „ba ia-o tu", eroul nu moare.

Din păcate, însă, toată minunăția asta de scenă a fost făcută praf de ceea ce a urmat, cel mai grețos moment din istoria GoT: toată partea aia în care el îi zice „Deny", ea se alintă că doar frate-său îi spunea așa, Jon plusează cu „How about my queen?" și povești cu îndoit genunchiul și cum o să o iubească poporul și vai ce onoare.

Și se țin de mână și se sorb din priviri și se rușinează amândoi, iar magia momentului cu cicatricele se risipește tot mai mult, iar mie îmi vine să urlu, cum făceau golanii pe vremuri la cinema, „fuuute-o, băăă!"

Dacă tot a venit vorba de Vicontele de Bragellone, cred că entuziasmul meu pentru Game of Thrones are legătură cu lecturile copilăriei. Personajele beau, mănâncă și se bat cu pofta celor din cărțile cu mușchetari, cercetașii care trec dincolo de Zid au, parcă, ceva în comun cu westmanii care bat preeria în cărțile lui Karl May sau cu Călăuză/Ochi de Șoim/Carabină Lungă/Etc. al lui James Fenimore Cooper, felul în care unii dintre ei rătăcesc printr-un ținut medieval sumbru, distrus de război amintește de Ulenspiegel.

GoT are eroi și animale fantastice care mă duc cu gândul la tot felul de mitologii pe care le-am citit pe vremuri; ca o paranteză, toată treaba îmi amintește și de singurul joc pe care l-am jucat ca un maniac, Heroes of Might and Magic, unde îți făceai armate, fiecare cu specificul lor, la fel cum aici ai Nepătați, Dothraki, infanteria grea a celor din Westeros, etc.

Revenind la literatură, probabil că am regăsit în GoT și ceva din anti-eroii lui Sven Hassel – vezi Bron sau the Hound. Poveștile cu cavaleri și femeile lor te duc direct în Moartea Regelui Arthur a lui Thomas Mallory, unde ai de toate: trădări, turniruri, bătălii, săbii magice, cavaleri nobili și cavaleri ticăloși, sex, magie și tot așa.

Și ca varza asta de genuri și autori să fie completă, o să bag și un SF, Dune – și acolo ai profeții, eroi mesianici, asasini care sunt capabili să își schimbe înfățișarea (Dansatorii-Față), mari familii de feudali aflate în conflict, etc.

Nu am citit cărțile lui R. R. Martin și nici nu cred că o voi face pentru că, de când am crescut, am căpătat un gen de snobism care mă face să caut doar literatura care îmi închipui că este serioasă, așa că adio SF, Fantasy sau chestii gen Sven Hassel (recunosc, însă, că mai am scăpări și bag uneori, pe ascuns, bucăți din cărțile copilăriei pe care le-am citit de atâtea ori încât aproape că le știu pe de rost).

În plus, așa de tare m-a prins povestea, încât îmi convine de minune faptul că serialul arde etapele și galopează către final. Timpul se scurge ș-așa foarte greu între episoade și sezoane; cred că aș înnebuni să aștept cu anii ca Martin să termine de scris – asta în cazul în care nu dă o mega-țeapă și moare înainte de a termina.

Habar n-am dacă tipul a fost inspirat și de autorii copilăriei mele, însă povestea și personajele i-au ieșit: de la eroi care nu sunt enervant de invulnerabili, ca Sir Lancelot sau Superman, la călătorii/aventuri prin pustiuri bântuite de sălbatici, la bătălii epice în care apar ființe fantastice, găsesc cam toate ingredientele universului magic în care am crescut. Când eram copil, o plimbare pe un drum de țară era o aventură prin necunoscut, câteva cărămizi sau o movilă de pământ erau zidul unei cetăți atacate de barbari, iar un simplu băț mă transforma în mușchetar ori Sir Gareth, cavalerul meu favorit.

Aș fi ridicol să mai fac asta acum, așa că nu îmi rămâne decât să găsesc un surogat – iar de 6 ani, GoT joacă rolul ăsta.