Am vorbit cu experți în Mafie ca să aflu dacă Trump se poartă ca un boss de clan

După ce o să-și încheie mandatul, probabil că se va discuta pe îndelete despre Donald Trump și Mafia. În ultimii doi ani dezbaterea asta inevitabilă a fost bine conturată. Criticii au observat și analizat cum Trump a sprijinit omerta, „codul de tăcere” al mafiei Cosa Nostra, și cum comportamentul lui aduce aminte de Salvatore „Sammy the Bull” Gravano, asociatul gangster care l-a deturnat pe John Gotti. În cartea lui, A Higher Loyalty, directorul FBI concediat, James Comey, a mers atât de departe încât să sugereze că cererea lui Trump pentru fidelitate, pe care președintele a negat-o, a fost ca ceremonia de investitură a lui Sammy the Bull.

Mai târziu, în primul său interviu după cei 17 ani de închisoare pentru trafic de droguri, Gravano i-a răspuns personal lui Comey, oferindu-i lui Trump binecuvântarea sa: „Țara nu are nevoie de un șoarece de bibliotecă ca președinte”, a spus el. „Are nevoie de un boss mafiot.”

Analogia a fost făcută de atâtea ori de când Trump a fost inaugurat, încât ai impresia că americanii nu se pot abține, ca și cum ar derula pe repeat ascensiunea unui personaj a la Joe Pesci, în rolurile de putere cele mai înalte și legitime. Iar asta ridică o întrebare mai gravă: e comportamentul lui Trump chiar ca al unui mafiot pe bune sau doar o versiunea mai caricaturizată?

Comparația asta nu vine doar din partea junkiștilor de mafie, care nu se mai satură de serialul The Sopranos, ci e înrădăcinată, cel puțin în parte, în conduita oficială a președintelui. Momentul omerta s-a materializat când Trump s-a plâns de un asociat, fostul „reparator” Michael Cohen, care a cooperat cu agenți federali care investigau mitele date femeile care susțineau să fi avut aventuri amoroase cu Trump. New York Times a publicat un articol despre tentativele lui Trump de a stopa investigațiile. Cum s-a confruntat el cu dovezile, „cu aceleași metode folosite pentru a-și conduce imperiul: impunând o loialitate aprigă angajaților, punând presiune pentru a ține oamenii sub control și a proteja brandul, adică pe el însuși, cu orice preț.”

Andrew McCabe, directorul adjunct FBI care l-a înlocuit pe Comey pentru scurt timp, a avut un interviu, în cadrul turneului pentru noua carte, în care a comparat stilul de conducere al lui Trump, cu cel mafiot: „acea concentrare copleșitoare și pregnantă pe loialitate, sortând oamenii imediat, adică ori ești cu noi, ori împotriva noastră.”

Desigur, americanii au de mult o fascinație profundă pentru Mafia siciliană, chiar dacă influența s-a mai dus de-a lungul anilor. Cam aici intră și Trump în scenă și conexiunile din familie cu crima organizată a afacerilor imobiliare. Plus evaziunea fiscală privind moștenirea, practicile lui suspecte de afaceri și, da, cerințele de loialitate mai presus de toate, mai ales că zvonurile de obstrucționare a justiției continuă să iasă la suprafață.

Trump, despre care publicația Times a notat că „a adoptat un limbaj de lider mafiot”, numind oamenii ca Michael Cohen drept „șobolani”, e un exemplu de anti-erou, iar acțiunile sale, deseori odioase și potențial mortale, ca cele ale gangsterilor, sunt folclorice. Publicul american șușotește despre el, despre cum se știa de nu știu ce chestie cu mult înainte de a ieși în mainstream.

Evident, mai e și înclinația omului de a da porecle: ca fostă rivală prezidențială, Hillary Clinton e numită „Crooked Hillary”, Kim Jong-un, dictatorul Coreei de Nord, e „Little Rocket Man”, congresmanul californian Adam Schiff e „Adam Schitt”. E ca în scena din filmul Goodfellas, când Henry Hill (Ray Liotta) intră într-un bar și prezintă publicului toți boșii, precum și apelativele acestora: Fat Andy, Frankie the Wop, Freddie No Nose, Pete the Killer, Nicky Eyes, Jimmy Two Times. Chiar dacă poreclele lui Trump nu sunt la fel de bune ca ale lui Martin Scorsese, par să prindă și să se propage.

Mai pe șleau, motivul principal pentru care Trump e asemănat cu Mafia se datorează limbajului folosit. În august anul trecut, Times a publicat încă un articol care analiza dicția președintelui, cu rădăcini în sistemul politic din Brooklyn, de care a fost înconjurat în copilărie. Publicația a citat confortul acestuia în preajma oamenilor de afaceri dubioși și oficialilor sprijiniți de mafie („fanfaroni cu metode lipsite de scrupule”, cum e și avocatul mafiot Roy Cohn), și a atras atenția asupra momentului în care el l-a apărat pe Paul Manafort, cu o referință la Al Capone.

Mentalitatea superficială de „șmecher”, deși probabil că Trump nu a avut parte de niciun conflict fizic care să atragă consecințe asupra sa, se potrivește cu tiparul de gangster pe bune, până la un anumit punct.

„Utilizarea cuvintelor precum «flip» sau «turnător» e o strategie defensivă pentru cineva care ar trebui să fie copleșit de vinovăție”, mi-a spus la telefon Christian Cipollini, care a scris numeroase cărți despre mafie și conduce site-ul Gangland Legends. „Dar un lucru pot spune cu certitudine: oricine care construia ceva în anii '80 în New York, era nevoit să se confrunte cu mafia. Așa că, oricât de conștient ar fi asta, dacă stai pe tron și arunci cuvintele astea oricărei persoane concediate sau despre care consideri că te-a trădat, poți spune că ești un fel de mafiot.”

E imposibil de afirmat cât de conștient e Trump de abordarea lui sau dacă orașul New York l-a influențat subconștient. Un alt scenariu improbabil e ca Trump să îl certe pe Jared Kushner după o ședință cu șefii statelor majore: „Niciodată să nu spui cuiva în afara familiei ce gândești tu.” El nu e atât de calm sau calculat. El nu aduce aminte de Vechea Lume a personajelor silențioase, dar brutale, din școala veche din Napoli sau atât de fidel codului de onoare ca Don Vito Corleone sau ca tipii despre care nu ai auzit vreodată intenționat, cum ar fi Tino Fiumara, bossul din New Jersey care era atât de șiret, încât FBI-ul nu a crezut la început că a murit. Trump e doar de fațadă, un showman.

„Eu observ mult mai multe diferențe, decât similarități”, mi-a spus Diego Gambetta, profesor de teorie socială și expert în mafie de la Institutul Universitar European din Florența, Italia. „Șefii mafiei nu prea vorbesc. Ei își măsoară cuvintele cu mare grijă. Ei nu gesticulează și nu fac grimase. Nu se laudă și nu își afișează sentimentele viscerale, decât în circumstanțe excepționale. Puțina informație pe care o distribuie e una concisă și cu siguranță nu recurg la tactici ieftine cu insulte sau amenințări vulgare. Ei sunt niște profesioniști ai intimidării. Nu sunt gangsteri de panaramă.”

Pe scurt, mafia e atât de înrădăcinată în cultura populară a societății americane, încât tindem să uităm că gangsterii încă au o influență în lume. Trump nu pare să satisfacă pofta americanilor pentru știri bombastice și dorința lor inerentă de a urmări pe cineva ridicol și caricaturizat. Însă mafioții buni în meseria lor, în măsura în care e posibil asta, nu sunt neapărat gură-spartă care lasă dâre în urma lor, așa cum a făcut Trump cu situația Cohen.

„Când vine vorba de politică, gangsterii nu sunt în mainstream ca în alte regiuni ale lumii”, mi-a spus la telefon Danilo Mandic, lector de sociologie și autorul cărții care urmează a fi publicată Gangsters and Other Statesmen. „Există locuri în care discuțiile despre gangsteri și politică nu sunt metaforice, ci cât se poate de reale. Când te gândești la Africa de Vest, Orientul Mijlociu, Balcani sau Caucaz, acolo chiar e un vals cu crima organizată, unde traficanții majori de narcotice, principalii escroci și șantajiști ajung în poziții publice, apoi, după ce părăsesc funcțiile, se întorc la crima organizată.”

Totuși, în Statele Unite se dezbat două concepții despre ce înseamnă să fii gangster, mai ales pe marile ecrane: prima e tipologia personajului independent insuportabil (cum ar fi Paulie Walnuts, care răspunde la telefon în timp ce-și face manichiura) și cel care impune respect prin acțiunile sale și respectarea regulilor (Frank Tieri, poreclit „The Old Man”, era un mafiot din Genova, faimos pentru diplomația sa). Momentan, a doua variantă e mai universală, deși ambele sunt atât de stereotipice în Hollywood, încât s-au făcut cursuri la facultate despre filme și seriale inspirate după gangsteri. Acum am ajuns la iterația conținutului reality tv: Growing Up Gotti, Mob Wives și Made in Staten Island. Practic s-a format o rețea complexă și interconectată de reality tv, politică și lumea underground.

„Avem un fel de blocaj epistemic între cum sunt, de fapt, gangsterii și ce reprezintă în societatea Vestică”, a spus Mandic. „O abordare mai bună față de asta ar fi să nu te gândești neapărat la personalități, ci că politica mereu a fost despre constrângere (cel mai util lucru la această metaforă e că atrage atenția asupra dinamicii de putere subaciente.) Diviziunea oamenilor în noi și ei este fundamentală politicii. Însă Trump nu a inventat nimic din toate astea, doar le afișează într-un mod mai evident.”

Cu alte cuvinte, el e un avatar incredibil de potent despre cum funcționează sistemul. Am ajuns la apogeul jocurilor politice, ne uităm în oglinzi care se reflectă în oglinzi și nu mai ținem cont unde începe un lucru și unde se termină altul. Putem discuta mult și bine originile lui Tony Soprano și să urmărim cum fiica lui Sammy the Bull își crește copii la emisiunea de pe VH1. „Chiar am ajuns atât de împunși, încât în sfârșit observăm ce ni s-a servit pe tavă tot timpul?”, mă întreabă retoric Cipollini.

Articolul a apărut inițial în VICE US