Toți colegii mei știu la ce facultate vor, în timp ce eu mă simt mai pierdut ca niciodată

Când eram mic, spuneam că vreau să mă fac om de știință. Probabil că ăsta e unul dintre motivele pentru care în școala generală am depus mai mult efort la matematică și fizică, în timp ce la materii ca istorie, biologie sau română, învățam mai mult pentru notă.

Nu mă pasiona neapărat să lucrez la matematică sau la fizică, însă am fost dintotdeauna foarte pragmatic și metodic, iar aceste materii s-au potrivit mai mult cu personalitatea mea. 

Într-a opta, înainte de evaluarea națională, a trebuit să decid la ce liceu vreau să merg, iar pe listă erau doar profiluri de real. Influențat atât de părinți, cât și de colegi sau profesori, trăiam cu ideea că „deștepții se duc la real, la uman sunt doar leneșii care n-au avut la ce altceva să dea.”

Așa am ajuns la Colegiul „Mihai Viteazul” din București, unde nu există decât mate-info și câteva clase de științe. Însă în ultimul an am început să-mi descopăr și latura umană. Da, îmi dau seama că sună de parcă până acum aș fi fost un fel de robot. 

În vacanța de vară din 2022, am început să fotografiez, iar aia fost doar scânteia care mi-a arătat că există și o altă lume față de cea pe care o știam până atunci. Au început să mă fascineze arta, designul și modurile în care ne putem exprima fără să folosim neapărat cuvinte.

Acum trec clasa a doișpea, și trebuie să mă decid la ce facultate vreau să dau. Înăuntrul meu are loc un conflict între partea mea reală, ceea ce cunoșteam dintotdeauna, și partea umană, pe care vreau s-o explorez mai mult. 

Interesant e că acest „conflict” se reflectă chiar și în familia mea. Părinții mei nu au o părere foarte bună despre facultățile de uman. Percepția generală e că ar fi mai riscante și nu oferă oportunități de carieră la fel de bune, și că ceva în genul Politehnică ar fi o alegere mai sigură, unde ai putea fi recrutat încă din facultate. În același timp, fratele meu millennial, care a observat că-mi place să mă exprim prin fotografie, mă încurajează să explorez și zona de facultăți umane. 

Tot în această idee, mi se pare interesant că în mijlocul acestui conflict am ajuns aici, într-un internship la VICE.

Mulți dintre colegii mei nu se bâlbâie la întrebarea „La ce facultate vrei să dai?”. Ei știu din a zecea că vor să dea la Medicină, Automatică, sau inginerie aerospațială, sau matematică – sau poate chiar undeva în străinătate. Pe lângă faptul că mă simt pierdut, mă simt și, într-un fel, prost când îmi pun problema că „Colegii mei știu ce vor. Eu de ce nu știu?

Dar confuzia mea e amplificată nu doar de părinți și de cei din liceu, ci și de social media. 

Internetul e plin de postări și povești de la oameni random, colegi, prieteni care par că știu ce fac și ce vor de la viața lor și-și urmează calea. Asta contribuie și mai mult la ideea că dacă nu știu până acum nu mi-am dat seama ce vreau de la viața mea, înseamnă că am rămas în spate.

Social media are un rol foarte mare în orientarea în carieră, și nu doar pentru generația mea. Toate oportunitățile prezentate pe net și persoanele care vorbesc despre experiențele și joburile lor îți dau senzația că poți să faci orice vrei. Aici apare și confuzia, că devine greu să te concentrezi pe un singur lucru și să înțelegi ce vrei, de fapt, să faci cu viața ta.

Răspândirea mai rapidă ca niciodată a ideilor de genul „follow your dreams”, „do what you love”, „anything is possible" sau „hustle culture” te fac să crezi că tot ce vezi e un posibil drum pe care l-ai putea alege – și dacă nu, un veritabil eșec. 

Toate astea nu fac decât să încurajeze un mindset toxic – să pună presiune pe tine sau să te facă să te îndoiești de tine. Oare chiar îmi place ceea ce fac? Oare aș fi putut fi mai fericit dacă urmăream alt drum în viață? Oare eu sunt de fapt leneș? Poate că aș putea munci și mai mult.

Simplul fapt că îi vezi pe social media pe prietenii tăi sau pe colegii din clasă cum participă la concursuri, proiecte sau voluntariate, fac pași către ce vor să devină, ajungi să te simți și mai pierdut.

Dacă tot sunt la capitolul ăsta, uite un pont către profesorii care chiar sunt implicați: dacă observați că un elev se remarcă prin capacitățile sale, prin atitudine sau prin inițiativă, spuneți-i asta și încurajați-i.

Generația noastră are tendința să se subestimeze din cauza lucrurilor pe care le vedem online. Orice fel de apreciere și încurajare, mai ales dacă vine din partea unui profesor, poate însemna foarte mult.

Până acum, credeam că o să mă duc la Politehnică, la Facultatea de Automatică și Calculatoare. Nu pot nega că are multe avantaje – am auzit că profii sunt foarte implicați și mulți studenți ajung să se angajeze încă din timpul școlii și au șansa la un salariu destul de mare. 

În plus, dintre toate materiile pe care le am la școală, informatică e una pe care am înțeles-o destul de repede, și la care nu lucrez cu silă, cum fac de obicei la mate sau la fizică, deci în mare părea să fie o variantă foarte bună. 

Acum, ceea ce a fost multă vreme o certitudine a devenit un semn de întrebare. În ultima perioadă, simt că a început să îmi displacă din ce în ce mai mult să stau la birou pentru perioade îndelungate și mă întreb dacă oare nu mi-ar plăcea mai mult ceva mai artistic.

Pentru o vreme, m-a fascinat ideea de a pleca la facultate în Olanda, dar după o discuție cu ai mei, mi-am dat seama că prioritățile mele erau puțin pe dos – de fapt, nu voiam să mă duc la o facultate, care se întâmplă să fie în Olanda, ci mai mult voiam doar să mă duc în Olanda. 

Teoretic, aș vrea să mă duc în afară, dar până la urmă, ar trebui să o fac pentru că-mi doresc foarte tare o facultate anume, nu doar pentru că vreau să fiu turist. Mi se pare un risc mult prea mare din punct de vedere financiar să plec în altă țară la o facultate despre care oricum nu știu sigur dacă o să-mi placă.

Am vorbit și cu ai mei despre cât de pierdut mă simt. Eu tind să am un mod de gândire foarte rigid și sistematic, dar un lucru de care ei insistă să-mi amintească de multe ori este că facultatea nu este ceva ce îți determină tot restul vieții, nu e ceva bătut în cuie. Până la urmă, niciunul dintre părinții mei nu au ajuns să profeseze în domeniul pe care l-au studiat. 

Astfel, ajungem la întrebarea – Pentru ce trecem, de fapt, prin facultate? Recent, am aflat despre drumul unui prieten apropiat al fratelui meu. El a absolvit facultatea de – wait for it, sculptură în ceramică. Deci, cum îi merge cariera artistică? Păi, de câțiva ani lucrează la o firmă IT și acum ocupă o poziție de management, cu un salariu dublu față de fratele meu, care a terminat medicina.

Sigur, pe lângă toate astea ar mai și posibilitatea să-mi iau un an sabatic, în care să încerc să-mi dau seama mai bine ce aș vrea să fac. Până sa mi-l prezinte fratele meu ca o opțiune, eu nici nu îl vedeam ca una. În timp ce scriu asta, realizez că nimeni nu vorbește despre anul sabatic, sau cel puțin nimeni din mediul meu. 

Nu mi se pare că e neapărat stigmatizat, doar că nimeni nu îl aduce în discuție. Mereu întrebarea e direct „La ce facultate dai?”, nu „Dai la facultate?” sau „Când dai la facultate?”. Pur și simplu, din felul în care e pusă problema, anul sabatic nu e perceput ca o opțiune, ceea ce nu mi se pare okay.

Eu simt că trebuie să dau la facultate. Mi-e greu să îmi imaginez o viață în care nu am și eu o diplomă pe CV. De asemenea, am auzit de la mai multe persoane că simplul fapt că ai o facultate îți lărgește orizontul.

În plus, cred că lumea are o opinie mai bună despre tine și în plan personal, dar și profesional. Simplul fapt că ai o facultate dovedește că ai o oarecare dedicație, că vrei să lucrezi. Sau cel puțin asta cred acum.