„Tati, cumpără bilete la România-Grecia. Să mergem pe Arena Națională!‟. Am luat, ce să fac? Cu câteva zile înaintea meciului, cam de la mijlocul săptămânii trecute, fii-miu se uita în neștire la toate emisiunile de știri sportive. Mă mai trezeam cu el, dând de perete ușa de la bucătărie, într-o stare de evidentă euforie, doar pentru a-mi comunica toate titlurile tâmpite de pe posturile sportive: „Știi ce-am aflat? Că tata Puiu joacă cu Budescu!‟. A trebuit să-i explic cine e Tata Puiu și al cărui tată e. Și de ce nu-i spune pe numele lui normal.

Apoi, a venit marea seară. Ne-am echipat, el și-a luat și steagul, unul căzut de pe un autobuz, acu' vreo doi ani, în timpul unei parade de 1 Decembrie. Am pornit spre Arena Națională. Pe bilete, sectorul unde fusesem repartizați era arondat Intrării Socului. M-am uitat pe hartă, dar n-am înțeles nimic. Aleea asta se învârte la stânga și la dreapta. După care, la un moment dat, dispare complet, e înlocuită cu o altă stradă, și revine din nou, câteva zeci de metri mai încolo.

Așa că ne-am învârtit pe străzile dintre Bulevardul Basarabia și Pantelimon. Stadionul era la doi pași de noi, dar nu exista nicio intrare. Dinăuntru se auzeau muzică și crainicul răcnind. Rareș, fii-miu, de șase ani, era euforic. Alerga pe lângă mine, salivând la gândul că va intra acolo și va vedea un meci de fotbal.

În timpul ăsta, eu mă chinuiam încă să găsesc Intrarea Socului. N-am găsit-o, dar am dat peste niște oameni, în veste reflectorizante. Păreau un fel de pază. I-am întrebat: „Mă scuzați, unde e Intrarea Socului?‟. Ei au râs. „Vezi, mă, tot cu Socului. Ți-am zis eu‟, i-a zis unul, altuia. N-am înțeles nimic din asta. Apoi, unul dintre ei mi-a arătat, din mână, să o fac la dreapta, descriindu-mi, ulterior, o curbă specifică celor pe care le mai vezi, la demonstrații aviatice, efectuate de avioanele cu reacție. Am înțeles că pe acolo trebuia să o iau. Doar că, atunci când am ajuns unde trebuia să iau curba, nu era niciun drum. M-am uitat spre Rareș. „Tati, când intrăm?‟. Deja, în ochii lui se instaura tristețea. M-am simțit ca ultimul om, chestia aia când trebuie să-i dovedești odraslei că tac-su e bun la toate, se descurcă în orice situație. Așa că am trecut la planul B.

Vorbisem cu unul care mai mersese la meciuri pe Arena Națională. Cică el știa pe unde e Intrarea Socului. Mi-a desenat și un fel de hartă. Asta:

Am luat-o cum zicea el, dar ne-am pierdut. Am intrat pe „drumul printre blocuri‟ și ne-am oprit când ajunsesem într-o zonă de beznă totală, lângă doi cetățeni care urlau unul la altul, pe lângă un loc de parcare. Ne-am întors, pe unde venisem.

Fii-miu voia apă. Se deshidratase de la atâta mers. Am luat-o pe un teren viran, populat de trei câini. La un moment dat, am avut revelația. Am înțeles unde trebuia să fac dreapta. Era evident de ce ne pierdusem. Pe harta pe care o primisem, intrarea fusese desenată ca un drum normal. Credeam că e o alee printre blocuri, sau ceva.

De fapt, era un fel de uliță îngustă, pe care intrai dacă o coteai pe lângă o baracă. Ăla era punctul de reper. Pe ea cineva scrisese, cu litere de tipar: „PIZDĂ‟. Lângă acest cuvânt, o altă persoană adusese o completare: „ALTĂDATĂ‟.

Am luat-o deci, pe lângă baracă și am intrat în stadion. Rareș radia. Urla: „România, România!‟ și „Haideți, băieți!‟. Asta a doua nu știu de unde a învățat-o. De la maică-sa, probabil.

A vrut floricele și apă. I-am cumpărat floricele și apă. Apoi s-a dus la toaletă. Lângă el, un bărbat de vreo 120 de kile urina greoi, încercând să-și mențină poziția, în timp ce ținea telefonul cu umărul la ureche. Cred că în alea 30 de secunde petrecute cu tipul ăsta, într-o toaletă, fii-miu a învățat mai multe înjurături, decât în șase ani petrecuți pe lângă mine.

Am intrat pe stadion, în sectorul unde aveam biletele. Rareș era în extaz, doar vedea la lucru naționala de fotbal a României. Ideea că-l va urmări pe Budescu sub bagheta lui Tata Puiu l-a făcut să arate așa:

În fine, am ajuns la locurile noastre. Băieții se încălzeau pe stadion. Publicul urla, numele fiecărui jucător era strigat din zeci de mii de plămâni de suporteri optimiști. „România sare, vrem calificare‟, striga și fii-miu, încântat de mesajul crainicului de la stadion.

Și începe meciul. Ai noștri sunt montați la maximum, se vede. Încep să-i călărească pe greci. Rareș abia respiră de emoție. Vine prima ocazie, și-l apuc de mână, de frică să nu se arunce peste balustradă de nervi. Pune la suflet. Îmi zice, uitându-se spre cronometrul gigantic de deasupra gazonului: „Nici n-am simțit că au trecut 15 minute‟. Îl întreb, „Îți place, mă?‟. Îmi răspunde, din cap, că da, îi place.

Primele probleme încep cam de prin minutul 25, așa. Pe teren nu se mai întâmplă mare lucru. Rareș e dezorientat. Mă întreabă de ce nu dăm gol. Ridic din umeri, „Nu știu, tati, nu putem‟. Îl apucă somnul, începe să aibă remușcări că n-a dormit decât o oră la grădiniță. „Tu mi-ai zis să dorm două ore, dar n-am putut. E un bebeluș care plânge în continuu, nu pot‟. Pe bebelușul ăsta mi-l bârfește în fiecare zi.

Torje trage un șut în vid. Publicul oftează, unul începe să înjure. Fii-miu abia mai mijește ochii. Începe să-mi povestească despre prietenii lui de la grădiniță, ce nasol e că o să se despartă de ei, acu că pleacă toți la școală. E o discuție profundă, de viață. Îmi captează toată atenția. Oricum, pe teren nu se întâmplă nimic.

Arbitrul fluieră pauza. Rareș se revigorează brusc. „S-a terminat. Hai să mergem la baie‟. Zice asta, de parcă s-ar duce la un magazin de dulciuri. Ne ridicăm, mai bem niște apă, eu fumez o țigară. Ne uităm de sus la priveliștea din jurul stadionului. E frumos. Undeva, se vede o biserică. Discutăm câteva minute despre unde s-ar putea afla, pe Basarabia, sau unde? Convenim că nu ne putem da seama.

Începe repriza a doua. Publicul fierbe. Rareș, la fel. Urlă, bate din palme. Pe teren nu se joacă nimic, dar nu-i spun asta, n-are sens. De prin minutul 70, începe să se uite la cronometru. „Se termină, se termină. De ce nu dăm gol? De ce nu atacăm?‟. Meciul se joacă în cealaltă parte față de locul unde stăm noi. La poarta României, adică. Atacă grecii.

Încerc să-i explic că Grecia e o echipă bună și că nu le poți da gol, așa, că vrei tu. Nu prea-l convinge și e cumva normal. Deși are șase ani, s-a uitat la meci și s-a prins cam ce joacă și grecii. Ce nu înțelege el e de ce nu atacăm. De ce sunt numai câte doi-trei jucători, când încercăm să dăm gol. Îi zic că nu știu nici eu.

Apoi, cu câteva secunde înainte de finalul jocului, România primește o lovitură liberă. Lumea se ridică în picioare. Rareș, și el. Stăm toți așa, în picioare, emoționați. Se urlă pe stadion. Mă uit la pumnii lui, sunt strânși de emoție. „Hai‟, zice așa, mai mult șoptit. „Hai, mă, fă un copil fericit‟, îi zic și eu, în gând, fotbalistului desemnat să execute.

Ăsta trage complet aiurea, normal. Rareș se așază resemnat. După câteva secunde, arbitrul fluieră finalul. Mă uit spre public. Lumea înjură. Mă uit spre Rareș și-l întreb cum i s-a părut meciul. Îmi aruncă exact aceeași privire ca și atunci când așteptam să înceapă meciul. Adică:

Plecăm acasă și, în drum spre mașină, trecem din nou pe lângă baraca cu „PIZDĂ ALTĂDATĂ‟.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește și alte chestii despre fotbal:
Ultrașii polonezi fasciști te iau la bătaie în pădure
Cele mai praf imnuri ale echipelor din România
Am jucat fotbal printre capre și găini cu-n portar fără o mână