Povestea inspectorului poștal care a doborât mafia

Între 1890 și 1910, peste două milioane de italieni au migrat către Statele Unite, iar unii dintre ei, desigur, veneau de pe insula Sicilia. Sicilenii aveau mici afaceri, cârciumi și magazine cu de toate sau prestau munci fizice grele, dar unii dintre ei voiau mai mult. S-au hotărât să folosească un simbol vechi – mâna neagră sau „la mano nera” ca să-i terorizeze pe noii imigranți italieni și să scoată de la ei sume mari de bani.

Gangsterii din Mâna Neagră au format o coaliție, denumită în cercurile lor „Societatea bananei”, pentru că majoritatea „greilor” erau vânzători și distribuitori de fructe proaspete. Au văzut care ar fi avantajele la a folosi sofisticatul oficiu poștal american pe post de vehicul al terorii. Puteau să trimită scrisori cu simboluri și amenințări teribile. Îl puneau pe unul dintre colegii lor gangsteri dintr-un alt oraș să trimită scrisoarea unei victime, ascunzând astfel cine e adevăratul escroc. Apoi apăreau o a doua și a treia scrisoare.

Dacă patronul italian nu plătea, consecințele erau grave.

Casele sau afacerile victimelor erau atacate cu bombe. Membrii familiilor lor erau răpiți, mutilați sau uciși. Unii chiar și-au închis afacerile și s-au mutat înapoi în Italia. Majoritatea au răspuns la șantaj cu bani și și-au văzut mai departe de noile vieți. Timp de ani și ani de zile, imigranții italieni au luat în calcul plata taxei de „protecție” drept prețul pentru a face afaceri în America. Asta până când a apărut un inspector poștal, pe numele lui Frank Oldfield. Cunoscut pentru anihilarea de ucigași, escroci și jefuitori de trenuri, Oldfield a orchestrat primul atac asupra unei rețele de crimă organizată din America și nimeni n-a auzit vreodată de chestia asta.

Într-o nouă carte, Inspectorul Oldfield și Societatea Mâna Neagră: Gangsterii originali din America și detectivul Poștei SUA care i-a adus în fața justiției, strănepotul inspectorului poștal și co-autoarea Victoria Bruce spun povestea pentru prima dată. VICE a vorbit cu amândoi ca să afle de ce a fost ascunsă povestea, câtă putere aveau, de fapt, inspectorii poștali și cum i-a adus pe cei din Mâna Neagră în fața justiției.

VICE: De ce a fost ascunsă povestea lui Frank Oldfield atâția ani și de ce o spuneți acum?
William Oldfield: Motivul pentru care eu și sora mea am luat decizia de a spune, în sfârșit, povestea asta, este că voiam ca lumea să știe ceva despre străbunicul nostru. Tata a murit în 1989. Mi-a spus exact înainte să moară că ar trebui să las povestea asta deoparte. Nu s-au mai spus prea multe. Când, în cele din urmă, s-a apropiat și mama de moarte, în 2002, am vorbit despre străbunicul. Știam că există cutii cu materiale de arhivă. Ea mi-a recomandat să ard totul, pur și simplu, și să-mi văd de viață. Se temea în continuare pentru sora mea și pentru mine, cât și pentru urmașii noștri. În același timp, nu voia să-i incomodeze pe prietenii ei din Ohio, care aveau un statut social important în societate și încă mai purtau numele unora dintre gangsterii pe care i-a arestat și i-a trimis la închisoare străbunicul.

După moartea mamei, în 2002, am deschis toate materialele din cutiile secrete. Erau fotografii, notițe despre cazuri și rapoarte de investigații. Am pornit într-o odisee de zece ani, am călătorit pe tot cuprinsul Statelor Unite, în mai multe dintre locurile la care se făcea referire în materialul de arhivă. Am fost în Italia să mă documentez și acolo. Odată ce am intrat adânc cu capul în proiectul ăsta, am cunoscut un inspector de poștă din zilele noastre. Nu auzise niciodată de străbunicul meu și, sincer, nu-i venea să creadă povestea. M-a invitat la sediul serviciului Inspecții din Washington D.C. Le-am arătat documentele, scrisorile și armele. Inspectorii au fost uluiți.

Pe vremea când FBI-ul era încă la început, care era rolul oficiului poștal în societate și legiuire în 1899, spre deosebire de acum?
Victoria Bruce: În 1899, aproape toată comunicarea comercială și de afaceri se făcea prin intermediul poștei SUA. Și afacerile la nivel internațional se desfășurau tot prin intermediul poștei SUA. Banii și aurul guvernului erau transportați exclusiv prin poștă. Datorită importanței poștei, dirigintele depindea de cabinetul Președintelui, iar serviciul poștal era considerat un departament al guvernului Statelor Unite, spre deosebire de serviciile poștale moderne. Un inspector poștal era cantonat în nodurile esențiale de transport și logistică din Statele Unite, ca să protejeze circulația comercială și a banilor prin poștă.

Toți inspectorii aveau autoritatea de a investiga orice delict comis prin intermediul sistemului de poștă. Asta permitea inspectorului de oficiu poștal să folosească orice mijloc de transport comercial sau privat cu înștiințare imediată, ca să cerceteze delicvenții implicați în violarea integrității corespondenței. De la tâlhari de trenuri la spărgători de seifuri la extorsioniști și escroci, inspectorul era responsabil să-i prindă pe toți. Pe măsură ce guvernul federal a crescut, din anii 1920 până în anii 1950, FBI-ul și Șerifii Federali au devenit mult mai vizibili. Spre deosebire de inspectorii poștali, cărora li se spunea să-și țină cazurile complet secrete, FBI-ul a început să țină prima pagină a ziarelor.

Inspectorii poștali continuă să-și spună „Serviciul Tăcut”, pentru că lucrează și acum la cazuri care le asigură arareori titluri mari, deși au cam la fel de multă putere și jurisdicție cum au avut întotdeauna. Nu prea se știe asta, dar inspectorii poștali au rezolvat cazul Unabomber, cazul antrax și investighează non-stop traficul de carne vie și droguri, la nivel național și internațional care se folosește de internet, banking electronic și poșta americană tradițională.

Cum a dat inspectorul Oldfield de urma Mâinii Negre pentru prima dată și ce l-a determinat să continue să-i investigheze?
Oldfield: Străbunicul meu știa că există criminalitate în comunitățile de imigranți. Din cauza barierei de limbaj, a caracterului izolat al noii comunități de imigranți italieni și cu eforturile foarte ingenioase sau discrete ale membrilor grupării, delictele treceau nepedepsite, iar investigațiile se împotmoleau. În carte, spunem o poveste din 1908, în care un tânăr vânzător de fructe își împușcă unchiul, care e partenerul lui de afaceri, și îl omoară. Când ajung polițiștii la fața locului, găsesc două scrisori de la Mâna Neagră în buzunarul unchiului. Polițiștii locali i le dau mai departe străbunicului meu.

Frank a investigat agresiv cazul mai bine de un an, fără succes. În cele din urmă, în 1909, face progrese cu cazul. Un om de afaceri italian bogat vine la el la birou cu mai multe scrisori de la Mâna Neagră. John și Charles Amicon, importatori și distribuitori multimilionari de fructe au luat decizia conștientă de a nu plăti tribut Mâinii Negre și de a lucra cu inspectorii, pentru a-i aduce pe membrii grupării în fața justiției. Cu încrederea asta reînnoită, Frank a demarat o investigație națională complicată și bine organizată, ca să-i găsească pe membrii Mâinii Negre și să-i aducă în fața justiției. Cred că nu și-a văzut familia aproape un an.

Cum a contribuit Francis Dimaio la caz?
Oldfield: Străbunicul meu nu s-a putut infiltra de unul singur în mafie, din cauza barierelor culturale și de limbaj. Avea nevoie de o iscoadă infiltrată. După ce Procurorul General William Day i-a spus că n-are suficiente dovezi pentru un rechizitoriu sau o condamnare, Frank s-a împăcat cu ideea că trebuie să contacteze un detectiv particular italian rival și celebru, pe numele Francis Dimaio. Dimaio a acceptat să-l ajute. El era șeful Agenției de Detectivi Pinkerton din Pittsburg, care avea o lungă istorie de lucru sub acoperire cu delictele mafiei. Dimaio a început să construiască o strategie prin care să se infiltreze în Societatea Bananei și să-l convingă pe unul dintre membri să întoarcă armele și să depună mărturie.

Cum și-a convins inspectorul Oldfield martorii să depună mărturie, ceea ce a dus la distrugerea mafiei?
Bruce: Frank și colegii săi inspectori au acționat înainte să existe niște legi moderne de protecție a martorilor și acuzaților, inclusiv decizia Miranda. Asta le-a permis inspectorilor niște spațiu de manevră în obținerea de informații de la delicvenți, suspecți și martori. De fapt, martorii cărora le era frică să depună mărturie erau forțați atât personal cât și emoțional de inspectori. Nu se foloseau amenințări, ci li se amintea insistent cât de importantă e mărturia lor și care sunt consecințele viitoare ale terorismului, astfel încât aceștia și victimele să fie forțate să depună declarații și să fie martori la tribunal.

Ce gen de om era Frank Oldfield și de ce crezi că și-a luat responsabilitatea să facă ce a făcut, în ciuda amenințărilor cu moartea?
Oldfield: Era un tip profund dedicat și determinat. Se concentra în primul rând pe muncă și abia apoi pe familie. Simțea că face ce poate mai bine pentru familie, dacă are o carieră de succes. Era șarmant când voia să fie și era un dur când voia să fie. Folclorul familiei spune că Frank era complet neînfricat și nu se temea de moarte, simțea c-o să asigure traiul familiei, dacă e să pățească ceva.

Investigațiile lui au dus la prima condamnare pentru crimă organizată la nivel național din Statele Unite. Ce tactici a folosit și cum a reușit?
Oldfield: Străbunicul meu a fost un [pionier] în cadrul serviciului poștal. A folosit tehnici noi care erau abia la început în întreaga lume, cum ar fi analiza grafologică, filajul, folosirea presei pentru numirea sau intimidarea criminalilor, precum și inteligența umană. Avea o expertiză logistică și organizațională neobișnuită pentru un apărător al legii la momentul respectiv. Reușea să recruteze și să organizeze structuri regionale și naționale de sprijin, la nivel de oraș, județ, stat și oameni ai legii la nivel federal. Era una dintre primele echipe intra-culturale și inter-guvernamentale de felul acesta create vreodată. A reușit să-i facă pe toți să muncească laolaltă, ceea ce nu se-ntâmplă prea des.

E o poveste pe care-ai dus-o cu tine toată viața, cum te simți, acum că ai scos-o, în sfârșit la lumină?
Oldfield: De când eram foarte mic am fost fascinat de povestea asta. E, la propriu, o poveste dementă cu hoți și vardiști, care-l implică pe străbunicul meu. Îmi plăcea atât de mult, pentru că oricui îi place o poveste în care binele triumfă. Sigur că liniile nu sunt niciodată atât de clar trasate. Vreau ca cititorii să se distreze pe cinste în timp ce descoperă povestea, la fel cum mi s-a întâmplat mie și surorii mele, de când eram mici copii și am auzit pentru prima dată despre extraordinarul inspector Oldfield.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.