Fotografii tulburătoare cu realitatea războiului din Ucraina

Sunt trei sute de fotografi într-o tabără de refugiați, o sută pe frontul din Ucraina și 25, de obicei aceiași, acolo unde cad bombele, a zis fotograful de război Patrick Chauvel într-un interviu cu ziarul Le Monde. Printre cei care sunt mereu acolo unde cad bombele se număra și jurnalistul american Brent Renaud, care a fost ucis pe 13 martie, în Irpin, la periferia de nord-vest a Kyivului.

Era într-o mașină cu un alt jurnalist și un civil ucrainean când au început să zboare gloanțe prin geamuri. Reporterii de război cunosc foarte bine aceste riscuri. O eroare de judecată îi poate costa viața și pe ei, și pe cei care îi însoțesc.

Adrien Vautier e unul dintre acești reporteri. Când am vorbit cu el despre fotografiile lui, primul lucru pe care mi l-a zis a fost: „Rușii sunt la câteva străzi de aici”. Prezent în Ucraina de la sfârșitul lui februarie, a urmărit unul dintre fronturile ucrainene principale, cel din Irpin, la fel ca Brent Renaud. Adrien a surprins violența războiului de acolo: clădiri distruse, cadavre pe străzi și oameni care se ascund. Am vorbit cu el despre situația de la fața locului, despre fotografiile sale și despre relația lui cu riscul.

VICE: Ai fost în Irpin până de curând. Poți să-mi spui cum ai ajuns acolo?
Adrien Vautier: Irpin e la douăzeci de kilometri de Kyiv și podul marchează locul unde începe orașul. Toată lumea intră pe aici. A fost distrus de trupele ucrainene la începutul lunii martie, ca să-i încetinească pe ruși. Din păcate, asta a încetinit și evacuarea civililor. În această fotografie, tocmai mă întorceam de la pod când m-am uitat în sus și am văzut soldatul ăsta într-o scenă apocaliptică. În spatele lui nu sunt nori, ci fum de la bombardamentele din Hostomel, un oraș de lângă Irpin.

Au circulat multe imagini de la podul ăsta.
Când am ajuns acolo, deja erau mulți jurnaliști la fața locului. Îmi amintesc că civilii erau foarte calmi. Toată lumea aștepta respectuos. Nimeni nu se împingea. Persoanele cu dizabilități și bătrânii aveau prioritate. Oamenii încercau să fie solidari și să nu se lase copleșiți de emoție. După o vreme, am renunțat să mai fac fotografii și am dat o mână de ajutor.

Ai hotărât să intri mai adânc în oraș?
Da, trebuia să caut alte situații, alte povești. Am ajuns chiar pe front, unde armata rusă era la câțiva metri distanță. E foarte dură atmosfera acolo.

Care e situația în centrul orașului?
E un război urban, cu multe victime civile. Ca să realizezi ce orori sunt acolo, imaginează-ți că am văzut creieri pe trotuar și cadavre în parcuri.

Fotografiile cu sânge peste tot sunt din spital?
Eram în Irpin de câteva zile. Am fost împreună cu un jurnalist în jurul spitalului unde au avut loc lupte grele. Rușii au ocupat spitalul, iar apoi ucrainenii au reușit să-l ia înapoi. Am urcat pe scări și era sânge peste tot. Mirosea îngrozitor a sânge. Iar clădirea de lângă spital era complet spulberată.

În ce stare sunt ucrainenii care au rămas acolo?
Am fotografiat civili care locuiesc în subsol. Au privirea pierdută și le tremură mâinile. Au văzut lucruri inimaginabile. E o traumă care îi va marca pe viață. Sunt civili, nu soldați. Unii dintre ei s-au resemnat, alții încearcă să plece.

S-a schimbat ceva în munca ta după moartea jurnalistului Brent Renaud?
A murit în Irpin, într-un loc unde fusesem și eu cu două zile înainte să fotografiez civili. Dar sincer, e un miracol că a murit doar el, la cum e situația acolo. Ce să zic, nu s-a schimbat nimic. Doar că el a rămas o sursă de inspirație pentru noi toți.

Fotografia cu soldatul ucrainean care aleargă pare să fie punctul principal de tensiune din oraș.
Da. E chiar pe linia de front. În spatele lui e orașul Bucea, unde sunt rușii. În momentul de față, eu mă aflu pe partea ucraineană. E cea mai periculoasă zonă, unde au loc multe bătălii.

Cum gestionezi riscurile meseriei tale?
Când am fost pe front, cu o zi în urmă, oamenii au strigat la noi: „Aveți grijă, în stânga sunt niște lunetiști!”. Deci nu e de stat mult în astfel de zone. Am fost foarte expus când am mers să fotografiez civili care treceau pe lângă un cadavru (fotografie nepublicată). Eram în mijlocul străzii, cu rușii în apropiere. Se putea întâmpla ceva în orice clipă. Am stat douăzeci de minute și din fericire nu s-a tras niciun foc de armă.

Cred că munca te împiedică să te gândești prea mult la riscuri.
Când ești în exercițiul funcțiunii, nu ai timp să te mai gândești. Dacă îți pierzi concentrarea, atunci o să faci o greșeală. O să faci dreapta în loc de stânga și dai nas în nas cu rușii. Vezi o oroare, treci la următoarea. Suntem mereu în mișcare. Așa e lumea reporterilor de război. Uneori mă simt inconfortabil. Nu vreau să mor pentru jobul meu totuși, nu asta e ideea.

În acest domeniu, trebuie să-ți faci relații cu localnicii ca să te ajute în munca ta. Bănuiesc că relațiile devin destul de personale de la un moment dat.
În Irpin, m-a ajutat Igor. E un civil pe care l-am întâlnit printre ruine. Ajuta la evacuarea altor civili. Ne-a luat cu mașina și ne-a dus unde aveam nevoie. Dar nu știi niciodată cu cine te vei întâlni pe drum. Așa a murit jurnalistul american. Mai ales că și soldații ucraineni din Irpin merg cu vehicule de civili. Nu se mai știe care sunt soldați și care sunt civili, darămite să faci diferența între jurnaliști și soldați în mașini, la distanță de o sută de metri.

Te-a impresionat Igor?
Ne-a zis încă de la început că vrea să ajute oamenii să părăsească orașul. Era traumatizat, văzuse multe lucruri sinistre. Sunt oameni pe care nu o să-i pot uita, eroi invizibili ai războiului. A salvat atâtea vieți fără să se gândească la a lui. Nici măcar nu vrea să fie înarmat, vrea doar să ajute. Poveștile astea mă interesează, ale oamenilor care își pun viața în pericol, fără echipament, ca să-i salveze pe alții. Am un mare respect pentru el.

Am văzut niște fotografii greu de privit în seria asta. De exemplu, cea în care un bărbat se ocupă de cadavrele civililor. Cât de important e pentru tine să arăți această realitate?
Îl cheamă Andriy. E membru al Apărării Teritoriale din Irpin. E un fost soldat din Donbas. Acum strânge cadavrele din oraș și le îngroapă într-o pădure, lângă spital, până când acestea vor putea fi îngropate într-un cimitir adevărat. Face ture prin oraș zilnic și culege cadavre. Am ales să îți trimit aceste fotografii, chiar dacă nu sunt publicate. Oamenii din media trebuie să le vadă ca să nu uite. E important să le arătăm.

Sunt momente în care nu mai suporți?
Sunt mai detașat emoțional decât ucrainenii, pentru că nu am o legătură atât de personală cu orașul. Încerc să îmi păstrez concentrarea, pentru că sunt imagini care vor rămâne gravate în memoria colectivă. Nu le putem uita.

Așa cum e imaginea cu fata rănită?
Da. A fost rănită în timpul evacuării din spitalul Irpin, după bombardamente. Soldații din jurul ei încercau să o liniștească, să o facă să râdă. Încercau să umanizeze situația, dar e greu.

Reportajele de război sunt ca un drog, a zis la un moment dat jurnalista Martine Laroche-Joubert. Tu simți că îți dau dependență?
Am sentimente amestecate. În viață, mi-am asumat multe riscuri. Am făcut graffiti noaptea, apoi am luat parte la mișcarea revoluționară din sudul Franței. Am învățat să îmi gestionez emoțiile în momente de tensiune. Războaiele sunt momente marcante, care rămân în istorie, de asta iubesc reportajele de război.

Sunt o persoană curioasă și vreau să fiu mereu în centrul acțiunii. Bunicul meu a fost în armată, la fel și alți membri ai familiei mele. Mi-a spus atâtea povești încât mi-a stârnit curiozitatea. După ce am început, nu m-am mai putut opri. Sunt abia la începutul călătoriei.

Îți e greu să te întorci la viața obișnuită din Franța după ce ai fost acolo?
Când suntem în zona de conflict, lucrăm șapte zile pe săptămână, dormim puțin, mâncăm puțin. Suntem stresați, trăim cu teamă. Lucrez pentru mai multe publicații și trebuie să le satisfac cerințele. După 4-5 săptămâni, trebuie să merg acasă, pentru că nu mai rezist. Când revin acasă, sunt mort de epuizare. Merg în vacanță și nu mă văd cu nimeni. Am un psihoterapeut cu care vorbesc în Franța. Am nevoie să vorbesc cu cineva și nu-i pot spune totul iubitei mele și nici familiei. Mă simt prost că îi fac să trăiască cu frica în sân de grija mea. Părinții mei sunt stresați non stop. E jobul meu, dar știu că toată lumea din jurul meu e implicată emoțional în el.

Devine mai ușor cu cât capeți experiență?
La început, mă înfuriam să văd cât de liniștită e lumea de acasă. Mi se părea nedrept. În timp, am ajuns să văd lucrurile diferit. Suntem pe aceeași planetă, dar nu în aceeași lume, și nu putem învinovăți oamenii că își trăiesc mai departe viețile, dacă războiul e la o mie de kilometri de ei. Așa că încerc să îmi reiau și eu obiceiurile, mă plimb, îmi curăț mintea.

Cine e bărbatul din fotografia de mai sus?
Anatoly, are 73 de ani. Locuiește în Romanivka. Satul e localizat lângă râu. Nu vrea să plece, chiar dacă satul lui a devenit o bază pentru soldații ucraineni. E pregătit să lupte până la capăt. În Irpin, mulți bătrâni preferă să rămână, decât să-și mai reconstruiască viața altundeva. Vor să moară aici.

Reporterul de război Patrick Baz a declarat pentru VICE: „În timpul carierei, am trecut prin răpiri și tentative de asasinat, dar am scăpat de fiecare dată”. Tu ai trecut prin astfel de situații complicate?
Deocamdată nu. Dar mereu merg pe front cu gândul că se poate întâmpla oricând.

Fotografia din deschidere e foarte puternică. Bărbatul pare pierdut și e și rănit, pe deasupra.
Da, m-a impresionat mult bărbatul ăsta. Era confuz, se învârtea în cerc, cuprins de frică. Era în stare de șoc. Se simte violența psihologică în fotografie. N-o să-l uit niciodată.

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.