Am stat o zi cu românul care s-a mutat într-o ambulanță

Un tip slab cu ochii bulbucați stă la o masă de dulgher. Pe ea sunt însă pahare de vin. În jurul ei, clienți-prieteni. „Ai venit? Na, hai să-ți arăt unde stau, că am parcat-o peste drum”, îmi zice. Ieșim din Scârț și ne îndreptăm către o ambulanță. Înăuntru, însă ea e spațiu de locuit.

Ți-am mai zis despre Ovidiu Mihăiță, unul dintre oamenii din spatele Auăleu, Scârț și Muzeul Consumatorului Comunist. De Crăciunul pe care nu-l sărbătorește, ne-am auto invitat în bârlogul lui, ca să-l descoperim de tot. În sensul ăsta, l-am rugat să-și aducă în zonă casa pe două roți.

Ambulanța în care locuiește a cumpărat-o prin mai. „Mai are un pat, nu-i instalat chiar tot”, îmi spune regizorul. Existența unei mini-scrumiere îmi lasă de înțeles că se și fumează înăuntru. Îmi zice că bineînțeles, doar are aerisire, după care învârte de un mâner și deschide o trapă în tavan. Casa neobișnuită a artistului are și încălzire, și aer condiționat. Cu toate astea, doar vara a dormit în ea.

A găsit-o într-o parcare, și, cum după 300 000 de kilometri astfel de autovehicule se casează, a sărit cu banul și și-a însușit-o, „că astea merg până la un milion de kilometri în mod normal”. A dat cam 5 000 de euro pe ea. Visa de mult să se mute într-o locuință-mașină. S-a nimerit să nu fie camper sau rulotă, cum își dorea inițial. Pe jos are o carpetă cu Iisus. Îl întreb dacă crede că vor fi jigniți mulți habotnici când vor afla asta.

„Boss, e o carpetă”, îmi răspunde, „iar carpetele sunt făcute ca să calci pe ele”. Sunt de acord, doar poporul nostru deosebit le pune pe perete. Probabil e tradiție de pe vremea când dacii erau Spiderman, îmi zic în gând.

Pereții încăperii izolate termic vibrează de la trecerea tramvaielor. În timpul ăsta povestim despre Șerban Foarță, seri de recitat și spectacolul de teatru de la Petrila, unde s-au certat cu cetățeanul de la geam care amenința că aruncă cu apă clocotită pe ei. Îți dai seama ce aiurea s-au simțit când abia Poliția l-a convins să coboare la discuții, iar ăsta avea un picior de lemn. Partea bună e că toată lumea a scăpat neopărită. Urăm la mulți ani personajului de pe carpetă și ne mutăm în bar.

Ovidiu zice că ai lui nu s-au opus ideii mutării sale și că l-ar susține și dacă s-ar arunca de pe Lună. În Scârț cântă Gică Petrescu de pe vinil. Pe unul dintre slipmats se află o pentagramă. Când îl întreb care-i faza, îmi zice că-i „steaua-sus-răsare” și că până acum nimeni a fost ofensat de ea.

Au avut însă la un moment dat un câine împăiat într-o cușcă, lângă scările exterioare de la intrare. Avea și apă și mâncare, iar lumea mergea și-l mângâia, atât de realist arăta. Dar niște copiii l-au dărâmat când au încercat să facă fix asta, iar unul dintre părinți a venit să-i spună „cred că câinele dumneavoastră are o problemă de sănătate”. Un pic macabru, dar alte comentarii n-au fost.

Apropo de Crăciun, îl întreb de ce nu-l celebrează. Drept replică, îmi povestește că la Scârț nu există sarmale sau alte chestii specifice sărbătorii ăsteia. Sarmalele-s tradiționale, dar importate de la Istanbul, Moș Crăciun e importat din camioanele Coca Cola. Îi zic că deși ei au exploatat cel mai mult imaginea asta, ea exista și înainte. Dar pricep sentimentul, așa că-l rog să-mi împărtășească ce crede că ar trebui să însemne Crăciunul pentru oameni.

Opinează că oricum e suprapus unei sărbători păgâne, așa că „hai să nu ne ascundem după degetul băgat în partea dorsală”. Vorbim de solstițiu, iar el, pe aceeași idee, îmi replică „oricum azi nu se mai uită nimeni în stele, ci-n oferta de la Kaufland”.

Mihăiță și-a dat seama de mic că Moșul e nenea Pavel de la etajul 10, că mirosea a alcool. Așa că cel mai mult a apreciat când Dorothea, nepoata sa, a fost întrebată care-i cea mai mare minune de Crăciun. Copilul a replicat „că i-au zis ai ei că Moșul nu există”. Unchiul cel mândru apreciază sinceritatea mai mult decât basmele.

Ovidiu e și DJ în seara asta, așa că schimbă brusc și ironic muzica de petrecere cu un Can’t Touch This. După, tranziționează la un LP al Madness. Îmi zice că lumea oricum înțelege totul greșit când vine vorba de Isus și că cel mai mare lucru pe care l-ar putea înfăptui oamenii din exemplul său e să facă din apă, vin. „În una dintre piesele pe care le cânt cu formația Hău, îl întreb pe Dumnezeu, oricare ar fi el, ce fel de vin făcea Isus. Îi transmiteam că cel mai probabil roze, că altfel ar fi sec”, izbucnește în râs artistul.

Vrea să fumeze, așa că ne poftește în birou. Mă pun pe o ladă de bere. Aprinde un Marlboro roșu, iar eu sorb un vin de culoare identică, după două săptămâni de pauză impusă (lasă, nu întreba). Duma lu’ Mihăiță îmi făcuse poftă până peste poate.

Ajungem, inevitabil, să povestim și despre proteste. După o scurtă istorisire despre Taksim și comparații cu Polonia și Ungaria, îmi mărturisește că nu mai iese în centrul Timișoarei de când au început să răsune melodii de-o penibilitate revoltătoare. Îi sunt în asentiment. După relativul succes de iarna trecută, protestele nu mai au niciun efect. Ce-i de făcut, atunci? Îmi spune serios că el crede că nu se va mai schimba ceva real până nu se va ajunge la violență. Ca pacifist, mă doare că trebuie să-i dau dreptate.

Îi zic că oricât de ticăloși ar fi politicienii, m-ar întrista să văd că deraiem atât de mult încât ajungem să vedem parlamentari bătuți până la moarte. Mă contrează cu argumentul că „ăștia ne omoară în spitale cu zile” și cu povestea când era s-o mierlească la Colectiv.

Era în București atunci, că era actor într-un film. S-a întâlnit într-un anticariat cu Victor Plastic, pe care-l descrie ca „cel mai mare colecționar de vinil din România”. Cu doar două zile în urmă, Victor își luase o bicicletă de oraș de peste cinci sute de euro. Deși îi propusese lui Ovidiu să iasă fie la Colectiv, fie în alt local, dărâmase un bibelou pe care îl plătise, așa că trebuia să meargă până la un prieten pentru a recupera o datorie.
Mihăiță fusese de acord, din moment ce voia să lase discurile pe care tocmai și le cumpărase la regizorul care-l găzduia. Colectivul era mai aproape, așa că acolo urma să se revadă.

„Ideea e că eu m-am pus să beau cu gazda mea, iar el nu mai suna. Am presupus c-o fi uitat sau ceva, dar pe la unșpe văd un mesaj ciudat. Zicea că speră că-s OK. Nu eram pe net, așa că nu știam exact la ce se referea. Abia pe la doișpe, când s-a dus gazda la culcare iar eu am pornit laptopul și am văzut flăcări, m-am dumirit”, se confesează Mihăiță. „Mi-a picat fața. Trebuia să fiu acolo”.

L-a sunat pe Victor de îndată. Întâmplarea a făcut că i se furase bicicleta, de-aia nu s-au mai întâlnit la Colectiv. „Fără glume, chiar e unul dintre cei mai mari colecționari de muzică, așa că atunci când am vorbit era șocat. Îi știa pe toți, așa că deja-i muriseră câțiva prieteni. M-am întâlnit cu el a doua zi. Ziceam: «Bă, tu-ți dai seama că, într-un fel, ne-au salvat pasiunile noastre? Pe mine discurile pe care trebuia să le las, pe tine bicicleta pe care tocmai o pierduseși»”.

În acea perioadă, era cazat fix lângă Spitalul de Arși, așa că vedea cum presa stătea cu camerele spre intrare, mai-mai să prindă o mamă în hohote de lacrimi. „Asta ca asta”, continuă el, „dar vedeam mașini cu numere de prin țară”. Ele erau pline cu familii-n care dormeau părinți ale căror suflete atârnau de-o sfoară. Se lasă liniștea pentru câteva secunde, după care ieșim din birou.

După ce pune „Mame” de la The MGM Crooners (muzică de Broadway), îmi zice că are și colinde, dar le pune doar vara sau când plouă. Colinde și manele. Asta pentru că manea înseamnă cântec, iar „jumătate ce cântă Maria Tănase sunt manele aduse de Anton Pann”. Îmi povestește despre Nicolae Răceanu, care scotea manele în State, înainte de căderea comunismului la noi. Termin paharul și plec cu Clejanii pe fundal. Dar nu pot să ies din starea în care am intrat după povestea despre Colectiv. Pe drum, încerc să-mi imaginez discurile care l-au salvat pe Mihăiță.