Cum e să fii cvadruplet și gay

Viețile noastre au început simultan în Bogota, capitala Columbiei, iar inima mea bătea în același ritm cu inimile celorlalți trei frați ai mei. Presa a celebrat nașterea lui David, Pablo, Lorenzo și a mea în 1994 ca și cum a fost un miracol. E ciudat să fii aclamat doar fiindcă te-ai născut, dar ziarele și revistele tipăreau știri de genul: „Primii cvadrupleți născuți sănătoși în 30 de ani”. Până și mama a supraviețuit nașterii în ciuda prognosticului primit de la medic. Inițial i-a recomandat să avorteze doi embrioni, iar eu aș fi fost unul dintre ei fiind născut primul. 

„Cum a reușit?” se întreba toată lumea ca și cum există un truc al reușitei ca părinte imigrant singur. „E atât de curajoasă”, comentau fără să li se ceară părerea, ca și cum s-ar fi temut de noi. „Inseminare artificială?”, șușoteau bătrânele.

Nu există cazuri de gemeni multipli nici din partea tatăl și nici a mamei. Cu toate astea mama a reușit să aibă una dintre cele șapte sute de mii de șanse să conceapă natural cvadrupleți. Mereu și-a dorit o familie numeroasă, poate Dumnezeu a ajutat-o să pună asta în practică. 

Când eram copii, toți patru eram de nedespărțiți în același mod întâmplător cum ostaticii dintr-un jaf ajung să formeze o legătură. Poate că lucrurile ar fi stat diferit dacă am fi arătat îndeajuns de similar ca să facem schimb de identități precum gemenele Olsen sau să avem un fel de telepatie specifică gemenilor pentru propriul nostru serial TV. Dar să fiu cvadruplet a fost diferit doar fiindcă străinii nu puteau să vadă dincolo de asta. Pentru noi, viața de zi cu zi nu era cu nimic mai specială de cea a unei familii cu mulți frați. Gemenii nu au mai multe similarități genetice remarcabile decât frații obișnuiți.

Fotografiile din copilăria noastră ascund cinci secrete ale mamei noastre: o dădacă per copil și muncă ieftină. Mama ne îmbrăca în aceleași ținute ca să arate că eram cvadrupleți, dar eu mă răzvrăteam. Când frații mei se costumau în ninja de Halloween, eu purtam mândru un costum de Winnie the Pooh.

În primii ani de școală generală, după ce ne-am mutat în Miami, frații mei și cu mine am fost forțați să lipsim temporar de la clasele ESOL și mă plângeam mamei de asta seara. ESOL e numele pe care statul Florida l-a dat programului de studiu al limbii engleze pentru vorbitorii de alte limbi, creat special să îmbunătățească competența lingvistică a elevilor a căror limbă maternă nu este engleza. Eram de părere că spangleza mea era o dovadă clară că nu asta era necesară. Experiența nu m-a învățat încă semnificația prejudecăților și a discriminării, dar am înțeles rușinea de a fi catalogat diferit.

Mai târziu, când școala m-a considerat „supradotat” împreună cu celălalt geamăn al meu, Lorenzo, ne-am remarcat ca fiind „deștepții”. Mama i-a asigurat pe ceilalți doi, pe Pablo și pe David, care au rămas la cursurile obișnuite, că nu însemna că ar fi mai puțin inteligenți. „Fiecare e deștept în felul lui”, obișnuia ea să zică.

„Dar unii pur și simplu sunt mai deștepți”, adăugam eu cu plăcere când ziceam că e ok să fii diferit dacă asta te făcea mai bun. N-am reușit să înțeleg puterea cuvintelor și cum pot înăbuși ele stima de sine a unei persoane. 

Realitatea noastră s-a schimbat când un bărbat și cu fiica lui au ajuns curând să facă parte din familia noastră. Frații mei i-au acceptat aproape imediat, iar eu am văzut asta ca pe o trădare. Se presupune că suntem noi împotriva lumii, inclusiv când vine vorba de ei. Când m-am certat în mod expres cu el, ei au tăcut. M-am simțit singur pentru prima oară.

Îmi plăcea să mă joc cu fata, Joelle. Frații mei preferau Halo, eu The Sims. Ea construia case frumoase cu mine și nu se plângea când pierdeam mult timp să aleg în detaliu ce haine și accesorii să poarte personajele. Toată lumea era fană Super Smash Bros și Mario Kart, dar ei nu i se părea ciudat că preferam personajele feminine. Timpul petrecut cu Joelle nu se simțea ca fiind forțat și a fost prima oară când am realizat că eram diferit de frații mei într-un mod care nu putea fi explicat, dar era „greșit”. La școală le urmam exemplul în materie de interese, precum baschetul și skateboarding-ul. Cu toții aveam trăsături distincte, dar ale lor păreau aliniate fără efort. Pe măsură ce mă apropiam de ea, sora mea a continuat să fie ca un refugiu pentru personalitatea mea.

„Cvadrupleții” obișnuiau să ne spună prietenii comuni, care rar invitau doar pe unul dintre noi la o întâlnire. Uram incluziunea din milă, ca și cum o placentă invizibilă ne ținea în permanență împreună. Ne-am îndepărtat inevitabil când am devenit adolescenți și am îmbrățișat autonomia dată de vârstă, disperați să trăim o viață mai plină decât o pătrime. Așa mă simțeam atunci când nu eram demn să mi se spună pe nume.

Liceul mi s-a părut o oportunitate pentru o nouă identitate atunci când am aplicat la o altă școală decât restul. Am aplicat la DASH, un program specializat în artă. Nu a contat că este cotat ca fiind în top cinci în SUA, și nici nu eram sigur că voiam să fiu artist. Dar am știut că talentul meu mă făcea remarcat. Ceea ce se simțea ca o viață de zile de naștere comune a creat în mine o gaură neagră de lăcomie care nu a putut fi umplută doar de mama care ne făcea patru torturi aniversare. Disprețuiam că relația cu ei era mai presus de prezența mea și, prin urmare, să iau autobuzul privat până la metrou ca să iau un autobuz public să ajung în fiecare zi la noua mea școală mi s-a părut un preț mic de plătit. 

M-am plimbat pe holurile școlii ca și cum eram în programul de protecție al martorilor, numai că au trecut mai multe săptămâni și secretul omnipotent nu a fost deloc abordat. Aparent „Ești cvadruplet?” nu era o întrebare atât de comună cum mă temeam. Atunci am realizat că problema nu a fost atenția pe care o primeam ca geamăn multiplu, ci împărțirea ei. Dar nu avea să rămână așa pentru mult timp. Într-o zi directoarea adjunctă m-a chemat la ea în birou și mi-a spus că îi părea rău că urma să plec și să nu mă mai întorc. M-am uitat confuz la mama care stătea în fața biroului. „Vorbim despre asta când ajungem acasă”, mi-a spus ea, lucru care m-a motivat să fac o scenă.

Când am plecat de la DASH, unde urma să nu mă mai întorc vreodată, m-a șocat comentariul mamei cum că elevii se îmbrăcau nonconformist și ciudat. Grija ei a început în timpul unei cine în familie când am spus că pentru teza la istorie trebuia să schițez o bază grecească cu cărbune. Cea mai bună schiță urma să-ți asigure un zece pentru acel semestru.

„Profesorul mi-a spus că iubitul lui va face parte din juriu”, am adăugat eu, nu știu de ce, poate să-i văd reacția. Faptul că natura neconvențională a școlii ar fi putut avea un impact negativ asupra educației mele m-a scos din sărite, dar nu din motivele pe care le-am exprimat. 

Mama m-a lăsat inițial să merg din același motiv din care mi-a permis să particip la programul pentru supradotați: refuza să lase oportunitățile să treacă doar ca să ne țină împreună. Cu toate astea nu mi-am imaginat că își făcea griji pentru facultate. În sinea mea simțeam că nu voia ca mediul să mă schimbe.

„Dar cum rămâne cu toți prietenii mei?”, m-am plâns eu. „La liceul unde merg frații mei nici nu au clase de artă.” DASH, școala care se mândrește cu acceptarea și diversitatea, mi-a oferit aceeași libertate să fiu eu însumi pe care mi-o ofereau interacțiunile cu sora mea.

Nu mi-am făcut planuri să mai revăd copiii fără de care am jurat că nu voi putea trăi, deci nu au aflat niciodată despre experiența mea considerabilă în împărțirea unui pântec.

M-am chinuit mulți ani să fiu diferit, dar mai târziu am tremurat de anxietate la gândul că aș putea fi catalogat astfel. Era pe vremea când expresii precum „e atât de gay” și „poponar” erau folosite fără o definiție tehnică, ca să dărâme tot ce nu se încadra în normă sau era patetic. Am renunțat instant la orice stil vestimentar, la interese sau la acțiuni catalogate ca fiind gay. Am împrumutat cu amărăciune una dintre uniformele fratelui meu și am purtat una până am împlinit 20 de ani. 

Am avut o viață surprinzător de heterosexuală. Copiam tot ce făceau frații mei și era în beneficiul meu, ca și cum aș fi citit trei manuale care te învățau cum să respiri hetero. Fiindcă făceam aceleași activități împreună, împărțeam și mașina. În ultimul an de liceu am fost vicepreședinte al clasei, iar frații mei președintele clasei, președintele și vicepreședintele asociației de studenți. Ghici care a fost sloganul campaniei noastre? „Votează cvadruplii!” (Mă strâmb odată cu tine.)

Înainte să absolvim liceul, frații mei au avut un accident de mașină, dar s-au ales doar cu câteva zgârieturi și cu o contuzie. În aceeași noapte m-am îmbătat și drogat undeva prin South Beach, o altă tendință personală. M-a sunat mama pe la ora două noaptea, dar vestea nu a reușit să mă trezească așa de repede cum vezi prin filme. Am uitat de asta până când am primit un selfie de la spital a doua zi. 

„OMG, ce s-a întâmplat?” am răspuns eu. N-am uitat niciodată de accident și l-am considerat similar cu motivul pentru care membrii unui cabinet prezidențial nu ar trebui să urce cu toții în același avion.

Mai târziu, fiecare dintre noi am plecat la facultăți diferite în alte orașe, iar unul dintre „gemenii prostălăi” a ajuns la Harvard. După ce m-am documentat am ales orice școală urma să mă aducă în New York. În final, simțindu-mă confortabil ca tânăr adult, mi-am invitat frații la cină într-un weekend și le-am servit gay ca desert. Au primit vestea cu dragoste necondiționată. Mama m-a sunat supărată că am așteptat atât de mult. Nesiguranța mea de a fi o oaie neagră dintr-o turmă care nu putea părea mai omogenă le-a estompat aversiunile. Faptul că m-am ascuns sub o mască de heteronormativitate m-a împiedicat să-i las mă cunoască cu adevărat, iar, în schimb, am ajuns să le cunosc diferențele înnăscute de caracter. 

Prietenii noi te întreabă despre cum ai crescut sau îți pun întrebări banale în speranța că vor primi răspunsuri de sitcom, dar pentru mine e mai ciudat să cunosc pe cineva fără frați. Nu a trebuit să ascunzi niciodată alimentele tale preferate? Cu cine făceai schimb de întrebări la teste și cu cine îți împărțeai temele? Acum primesc des întrebarea: „Tu ești ăla gay?”, „Da”, răspund eu cu un zâmbet.

Pandemia ne-a reunit temporar pe toți și locuim sub același acoperiș pentru prima oară de când nu mai suntem adolescenți. Mi s-a părut o șansă să ne cunoaștem unul pe celălalt ca și cum încă am mai fi fost copiii care locuiau cu mama.

Dar din nou a trebuit să-mi confrunt identitatea fără ei când Pablo ne-a spus că avea cancer. „Asta înseamnă că trebuie să mă testez?”, am întrebat eu, același băiețel speriat fără dorință să-mi confrunt fricile reale.

A fost programat la spital să-i scoată testiculul problematic și să-l înlocuiască cu o proteză. „M-am culcat cu bărbați care au avut și ei un testicul fals” i-am spus eu cu o noapte înainte. „Pe bune?”, m-a întrebat el. „Chiar nu-ți dai seama? Nu vreau ca fiecare tipă să-și dea seama imediat”. I-am spus: „Chiar deloc, e puțin mai solid, dar abia se observă”. În mod ironic, grija lui Pablo era una pe care numai geamănul său homosexual cu multă experiență în domeniu putea să o liniștească. 

Traiectoriile noastre de viață, întâmplările și deciziile nu ni se vor intersecta mereu. Cu toate astea sunt dispus să trăiesc în orice realitate unde putem fi împreună. Am dat recent peste o fostă colegă de clasă de la DASH într-un restaurant și i-am dat vestea cea bună, că Pablo s-a făcut bine.

„Uau, nici nu știam că ai un frate”, a spus ea. „De fapt, sunt un cvadruplet”, i-am răspuns.