Locul unde bonele filipineze învață cum să nu fie violate de șefii lor bogați

„Domnule, nu-mi faceți asta!” O femeie e aruncată pe pat, se zbate și încearcă să scape de agresor. Doar că „domnul” e, de fapt, o femeie cu o mustață desenată, ca scena să fie mai realistă. O profesoară continuă cursul cu diverse modalități de a te apăra când ești singură cu angajatorul tău. Împingi, îți contorsionezi picioarele sau chiar te predai, în funcție de gravitatea situației; propunerea de lovitură în testicule stârnește hohote generale de râs. Înțeleaptă, profesoara aduce cursantele la realitate: „Acum râdeți, dar când o să fiți într-o astfel de situație n-o să mai râdeți”.

Acest joc pe roluri face parte dintr-un program pe care centrul de training pentru muncă domestică din Belgia îl oferă lucrătoarelor filipineze care aplică pentru joburi în străinătate. În fiecare an, aproape două sute de mii de femei pleacă din țară cu ajutorul unui sistem înființat de guvern. Se îndreaptă spre Dubai, Hong Kong sau alte țări, unde se angajează ca bone sau menajere. Toate sunt vulnerabile și victime ale propriei lor condiții; unele se întorc acasă într-un sicriu. The Guardian a publicat recent seria de fotografii a artistului Thomas Morel-Fort, care ilustrează condițiile de muncă ale celor care lucrează în Paris. În Belgia, acum doi ani și jumătate, au ieșit pe străzi ca „să arate că există”.

În documentarul ei Overseas, regizoarea Sung-A Yoon a filmat o parte dintre aceste femei și a surprins momente delicate.

VICE: Bună, Sung-A. Cum ai devenit interesată de acest subiect?
Sung-A: Socioloaga filipineză Asuncion Fresnoza-Flot, cercetătoare la ULB, a scris o carte intitulată Mame imigrante fără frontiere. E un studiu despre cazul lucrătoarelor filipineze din Paris, despre noua lor situație pe timpul pandemiei și a izolării și felul în care acestea încearcă să își mențină relația emoțională cu copiii și soții care le așteaptă acasă. M-a întristat tare. Cât am filmat Overseas, am plâns de multe ori în spatele camerei. Pe de altă parte, au existat momente de conexiune și bucurie umană, dar când le-am auzit poveștile sau am realizat că urmau să-și lase în urmă copiii peste două zile, mi-a fost greu.

Cum ajungi într-un centru de training dacă ai de gând să te angajezi în străinătate?
În general, femeile aplică prin niște agenții de recrutare, care le fac legătura cu angajatorii din străinătate, fac castingurile și contractele. Aceste agenții le duc și la centrele de training, trainingul fiind obligatoriu. Dacă vor să înceteze contractul după ce au ajuns în străinătate, trebuie să contacteze mai întâi agenția. Această măsură ar trebui să fie pentru protecția lor, dar în realitate, depinde de agenții. Există mai multe în Filipine, în jur de 3 500.

Cât durează un training?
Oficial, 216 ore. Apoi, centrele de training distribuie aceste ore cum doresc.

Scenele de role-play sunt foarte intense.
E incredibil că aceste femei care au lucrat deja în străinătate sunt capabile să se pună în pielea angajatorilor abuzivi. Toate situațiile de role-play din film sunt construite de femei care au avut deja experiențe cu munca în străinătate. Toate sunt situații prin care una sau alta dintre femei au trecut.

Li se spune clar că există riscul de viol. Există persoane care renunță după jocurile de rol?
Una dintre femeile din documentar a hotărât să nu mai plece din țară. Nu știu dacă din cauza scenetelor în care a jucat. Sunt povești individuale, nu am statistici. Dar știu că majoritatea femeilor rezistă la numeroase abuzuri și încheie contractele din cauză că le e dor de casă.

Odată ajunse în străinătate, ne închipuim că au puține momente de liniște în care să realizeze că se simt singure.
Una dintre femeile din film a rupt contractul din Hong Kong. Nu avea camera ei și o puseseră să doarmă în spălătorie, pe un fel de saltea pusă pe mașina de spălat. Când voia să vorbească, noaptea, cu familia ei, angajatorii îi spuneau că face prea multă gălăgie. Dă-ți seama ce dor de casă te apucă în condițiile astea. Evident că se pot întâmpla lucruri mult mai tragice, cum ar fi decesul. În fiecare zi, se întorc acasă femei într-un sicriu.

Există organizații care le ajută pe aceste femei la întoarcere? Le oferă orice fel de consiliere psihologică?
Nu știu de așa ceva.

În timpul formării, între ele se dezvoltă o anumită familiaritate. Reușesc să o mențină în străinătate, cu filipinezele cu care se întâlnesc?
Dacă merg în Orientul Mijlociu, nu au zile libere, deci le e greu să se vadă cu alte femei. În Hong Kong, au o zi liberă – dacă angajatorul respectă contractul – și cunosc câteva femei care s-au cunoscut și împrietenit pentru că aveau aceeași zi liberă. Continuă să se vadă sau să comunice pe rețelele sociale. Altele preferă să reteze legăturile cu toată lumea.

Cum funcționează financiar sistemul?
Țara depinde de acest sistem. Filipinezii câștigă mult din exportul de mână de lucru ieftină. Majoritatea celor trimise în străinătate sunt menajere. Bărbații lucrează în construcții. Toți banii pe care îi trimit familiei sunt taxați și susțin astfel țara. Acești bani reprezintă peste zece la sută din PIB; e vorba de o sumă enormă. Iar cererea de muncă domestică e în creștere.

Problema e că în Filipine salariile sunt atât de mici că nu poți pune deoparte bani, nici măcar dacă ai studii superioare sau un job apreciat. De exemplu, dacă ești asistentă medicală, tot trebuie să mergi în străinătate să faci curat prin casele bogaților, dacă vrei ca copiii tăi să meargă la o școală bună sau să ai o casă frumoasă.

Când se întorc înapoi în țară, reușesc să-și materializeze proiectele pe care le aveau înainte să plece sau rămân prinse într-un cerc vicios și pleacă în altă țară?
Sunt multe cazuri diferite. Femeile care vor să plece sunt și ele din clase diferite, unele din clasa de mijloc, altele de la țară și au dificultăți economice mai mari. Aceste femei pleacă în străinătate în ciuda potențialelor abuzuri la care se expun, pentru că știu că vor acumula valoare economică.

Practic, cred că o să plece timp de doi ani și o să strângă suficienți bani, dar multe rămân prinse într-un cerc vicios al joburilor în străinătate. De exemplu, dacă au început să le plătească studiile copiilor. Uneori, cei dragi le roagă să îi ajute cu bani pentru o nuntă, sau o înmormântare sau o operație medicală. Unele nu își pot refuza familia sau prietenii sau vecinii, așa că se întorc fără bani.

Ca realizatoare de film, te-ai identificat cu aceste femei în timpul filmărilor?
M-am conectat parțial cu propria mea poveste. M-am născut în Coreea, am venit în Franța la vârsta de nouă ani și nu l-am văzut pe tata de douăzeci de ani. Filmul meu anterior, Full of missing links, a fost despre cercetarea tatălui meu din Coreea de Sud. Când am citit cartea lui Asuncion Fresnoza-Flot, am observat vă avea legătură cu separarea dintre părinți și copii, dar și cu șocul cultural cauzat de traiul în altă țară. Nu poți compara cele două situații, dar m-am identificat cu copiii lor. E o ruptură emoțională groaznică, mai ales că, în străinătate, femeile astea trăiesc izolate.

În Franța, am suferit atât pentru că îmi era dor de familie, cât și pentru că era un mediu nou și m-am confruntat cu multe prejudecăți. În film, am vrut să spulber stereotipurile cu care sunt asociate aceste femei. Se spune că sunt făcute pentru a avea grijă de bătrâni sau copii, că sunt, de la natură, vesele, blânde și docile. În lume există atâtea lucrătoare filipineze încât tindem să generalizăm, dar e o generalizare complet nefondată.