Unchi-miu m-a violat încă de la 12 ani. Abia când am zis și altora coșmarul a devenit insuportabil

Există credința asta că lucrurile rele tind să se întâmple periodic oamenilor buni – din păcate, am experimentat asta pe pielea mea. Ca mine probabil că sunt multe alte fete tinere, adolescente sau femei în toată firea, care se tem să vorbească despre chinul la care au fost supuse. Dacă ai trecut prin așa ceva, nu este vina ta, ci a bărbatului care nu a avut pic de empatie și rațiune. Nu este, totodată, o rușine. Stigmatizarea femeilor care au trecut printr-un abuz sexual nu face decât să distrugă vieți, după ce abuzul le-a distrus prima dată. Mi-a luat mult să înțeleg asta.

Povestea mea începe în 2010, într-un oraș de pe Valea Prahovei. Aveam 12 ani, un tată mult prea prietenos cu alcoolul și cu violența, și o mamă care făcea tot posibilul să aibă ce să ne pună pe masă mie și surorii mele. Și mai aveam niște rude care încercau de fiecare dată să ne facă să uităm de problemele de acasă. În ciuda situației, nimic nu prevestea ceea ce avea să se întâmple. Și nici nu avea cum. Un joc sau, mai degrabă, câteva gesturi pe care eu le consideram pură afecțiune aveau să ducă la ani întregi de abuzuri, gânduri negre și multă, multă depresie.

Tatăl meu era un bărbat destul de violent de fiecare dată când consuma alcool, iar acest lucru se întâmpla frecvent. Nu era foarte dornic de muncă, tocmai de aceea mama era cea care trebuia să muncească zi de zi pentru a-și putea permite să mă țină în școală. De cele mai multe ori scandalurile începeau din lucruri nesemnificative, cum ar fi că nu își găsea el lucrurile, că eu și sora mea nu reușeam să facem diferite treburi prin casă până venea el de la bar sau că, uneori, luam note mai mici de zece la școală. Chiar și așa, mereu se ajungea la aceeași discuție: lipsa banilor.

Tata își dorea ca mama să-i ofere lui tot salariul ca să meargă liniștit la bar. Nu se gândea că, uneori, nu aveam ce mânca. Deși mama încerca să ne protejeze de furia lui, de fiecare dată când nu era acasă ne lovea pe mine și pe sora mea cu orice nimerea. Țin minte și acum că într-o iarnă am ieșit afară să văd cât de tare ningea, iar când m-am întors în casă tata m-a bătut cu cureaua de piele atât de rău, încât două săptămâni am dormit numai pe burtă. 

După un episod similar în care tata a venit acasă mort de beat și a început să facă scandal, am decis să merg la unchiul și la mătușa mea. Din fericire, nu aveam nevoie de aprobarea părinților mei, pentru că aceștia locuiau la zece minute de casa mea, iar eu obișnuiam să merg singură la ei destul de des. Am vrut să stau acolo măcar câteva zile, pentru că erau singurii care păreau să înțeleagă cât de greu îmi era să mai locuiesc în aceeași casă cu tata. Nimeni nu a avut nimic împotrivă, nici măcar tata, care se mai împotrivea dorinței mele de a pleca la rude, pentru că era de părere că acestea nu sunt deloc o influență bună asupra mea. În acel moment nu i-a păsat, era mult prea ocupat cu sticlele de vin pe care le avea pe masa din bucătărie. 

Mi-am făcut bagajele, mi-am luat pătura preferată și am plecat. În momentul în care am ajuns acasă la cei pe care îi consideram îngerii mei, liniștea pe care am resimțit-o nu se putea compara cu absolut nimic altceva. Mătușa îmi pregătea mâncarea preferată, iar unchiul stătea lângă mine în pat și ne uitam împreună la desene animate.

Femeia pe care și acum o stimez, o respect și simt că îi datorez multe era o fire foarte deschisă, cu care puteam să discut foarte multe lucruri, care nu se supăra pe mine dacă făceam anumite greșeli și care mă susținea continuu. Soțul ei era și el un bărbat foarte galant. Lucra ca polițist la secția din oraș. Situația lor financiară era mult mai bună decât cea a familiei mele și asta le permitea să mă răsfețe de fiecare dată când mergeam în vizită. Din păcate, ei nu au putut avea copii din cauza unor probleme de sănătate ale mătușii. Dar pentru niște adulți de 30 și ceva de ani se comportau cu mine mai mult decât perfect – până la un punct.

Țin minte și acum că la opt ani am băut din greșeală o substanță otrăvitoare, iar ei au fost cei care au stat cu mine în spital până când doctorii m-au externat. Mai mult, în fiecare toamnă își luau angajamentul să-mi cumpere haine pentru școală și rechizite, iar la zece ani mi-au cumpărat chiar și o bicicletă. 

Cât mătușa era în bucătărie și gătea, unchi-miu m-a luat în brațe și a început să mă sărute pe gât. Red flag, ai zice, însă pentru mine nu a fost deloc așa, pentru că legătura pe care o aveam cu rudele mele era destul de puternică. Mi-au fost alături în momente foarte grele din viața mea. Dar săruturile de pe gât s-au transformat în mângâieri pe spate, pe picioare, ca mai apoi mâna lui dreaptă să ajungă la mine în pantaloni. Ceva în mine îmi spunea că lucrurile nu sunt deloc așa cum ar trebui să fie, nu mă simțeam deloc confortabil în ipostaza în care mă aflam, însă am crezut că este vorba doar de afecțiunea clasică pe care orice nepoată o poate primi din partea unchiului său. M-a dezbrăcat, mi-a atins sânii și a continuat cu săruturile pe tot corpul. 

Îmi aduc aminte vag tot ceea ce s-a întâmplat atunci, iar asta m-a ajutat de-a lungul timpului să nu o iau razna. Ce-mi amintesc însă cu exactitate este că am simțit o durere infernală, ca și cum aș fi primit câteva cuțite în zona intimă. Asta m-a făcut să plâng și să țip. În acel moment, cel care mi-a devenit cel mai negru coșmar, mi-a acoperit gura cu mâna și mi-a spus că nu are de ce să-mi fie frică, pentru că nu mi se va întâmpla nimic rău, ba din contră, voi avea parte de o experiență foarte frumoasă. Cuvintele lui nu m-au liniștit absolut deloc și am început să mă zbat. M-a imobilizat și a continuat să mă abuzeze. 

Mătușa mea era în bucătărie și n-a auzit nimic din cele întâmplate. Nu m-a ajutat prea mult că ne separau, totuși, două încăperi și ea avea muzica pornită. Nu aș putea să descriu cu exactitate totul, însă cert e că la final m-a obligat să nu spun nimănui ceea ce s-a întâmplat. Mi-a zis că vor avea de suferit și alte persoane dacă se va afla. 

Deși plănuiam să rămân peste noapte, am preferat să mă întorc acasă și să mă gândesc serios la ce mi s-a întâmplat.

După câteva luni, lucrurile s-au repetat. El a venit în vizită în timp ce ai mei nu erau acasă și coșmarul a reînceput. O mințea pe soția lui că vine să aibă grijă de mine și de sora mea cât timp sunt plecați ai mei. Deja știam că voi avea parte de durere, știam că voi plânge și știam că oricât de mult l-aș implora să se oprească, nu o va face decât în momentul în care va termina. 

Cumva, după doi ani în care ne-a vizitat destul de des, mai ales când tata o agresa fizic pe mama, mi-am dezvoltat capacitatea de a deveni inertă în fața lui. Mai exact, de fiecare dată când ajungeam să fiu abuzată de către acest monstru, dacă îl pot numi așa, creierul meu se oprea. Nu mai conștientizam absolut nimic din ceea ce se întâmpla cu corpul meu, nu mai reacționam, nu mă mai împotriveam, ci, pur și simplu, eram ca o păpușă pentru el de care se folosea când avea chef. Lui îi convenea această situație.

De-a lungul primilor doi ani am vrut să discut cu mama despre toată întâmplarea, însă certurile dintre ea și tata m-au făcut să amân de fiecare dată. Treptat, am ales să trăiesc cu gândul că, dacă aș împărtăși cu cineva ce mi s-a întâmplat, lumea ar considera că eu sunt de vină, ar râde de mine și m-ar trata ca și cum aș fi ultimul om. Nu suportam ideea că mi-aș face familia de rușine, dar, mai ales, nu suportam ideea că aș putea să-i pierd pe toți oamenii din jurul meu care ocazional îmi mai ofereau un strop de afecțiune și iubire, printre care se aflau mama, mătușa mea, dar și sora mea.

Anii au trecut, eu am crescut și mi-am dat seama că ceea ce se întâmplă între mine și unchiul meu nu este absolut deloc normal, nu așa ar trebui să arate o relație între doi membri ai unei familii. Prima dată când am conștientizat cu adevărat ce se întâmplă eram deja la liceu. Aveam 16 ani și eram clasa a zecea la un liceu din același oraș. Discutam cu o prietenă foarte bună despre relațiile sexuale în general și într-un moment de sinceritate, i-am povestit tot chinul prin care am trecut. Am încercat să obțin de la ea o soluție care să-l facă pe abuzatorul meu să se oprească. Din păcate, după doar câteva zile, întreaga școală a aflat despre situația mea. Colegii râdeau de mine de fiecare dată când aveau ocazia. Unii dintre ei considerau că mint doar pentru că vreau să-i impresionez pe alții. 

O astfel de experiență ajunge să schimbe foarte mult un om, iar eu sunt dovada vie. De la copilul plin de viață, energic, cu vise, gata să escaladeze munții și să facă imposibilul posibil, am ajuns să mă transform într-o fantomă, într-un copil care în majoritatea timpului dormea, care evita să iasă din casă sau să mai vorbească cu oamenii din jur. Ce mi-a pus cu adevărat capac a fost prima vizită în cabinetul unui psiholog.

Aveam aproape 17 ani, iar diriginta de atunci ne-a sugerat tuturor să mergem la psihologul școlii – o femeie de vreo 40 de ani – în cazul în care ne confruntăm cu diferite probleme care nu ne dau pace. Sincer, n-am crezut că este nevoie să merg, însă m-am convins treptat că ar trebui să îi dau o șansă. Auzisem de la alții că au reușit să treacă peste traume destul de mari cu ajutorul acestei persoane, așa că am zis că nu am nimic de pierdut. Doar că am avut.

I-am povestit cu speranța că mă va ajuta, dar răspunsul a venit ca o avalanșă peste mine. „Este vina ta! Nu ar fi trebuit să accepți să ți se facă avansuri sau să fii abuzată. Puteai oricând să faci lucrurile diferit, însă te-ai complăcut în situația asta, așa că nu ai decât să suferi”, au fost cuvintele pe care le țin minte și acum. 

Abuzurile au continuat până în momentul în care am împlinit 18 ani, adică până în 2016. În ziua în care trebuia să mă bucur de majorat, bărbatul care timp de șase ani mi-a furat copilăria și-a dorit să încerce din nou să aibă parte de o „experiență de neuitat”. Pentru că la mine acasă nu puteam să-mi țin majoratul din cauza spațiului mic, mătușa mea s-a oferit să organizeze totul la ea acasă. Am avut peste 30 de invitați, dar, chiar și cu atâția oameni, tot am rămas singură câteva minute într-una din camere. Unchi-miu a profitat de asta, a intrat, a închis ușa și a început să mă sărute. Ăla a fost momentul în care eu am decis să pun stop. 

Nu știu de unde am avut atât de multă forță, însă l-am împins, m-am uitat în ochii lui și i-am spus foarte clar că ar fi bine să nu se mai atingă de mine niciodată, asta dacă ține cu adevărat la libertatea sa. A rămas șocat câteva momente, apoi a ieșit din casă și a plecat. Așa s-au terminat abuzurile sexuale din partea celui care se presupunea că ar fi trebuit să mă protejeze.

Am reușit să-l opresc, dar povestea nu se oprește aici. Am rămas cu senzația de teamă, cu coșmarurile pe care le aveam noapte de noapte, cu stările de agitație, cu impresia că acest abuz sexual a fost numai din cauza mea, mai ales că psihologul la care am mers a spus asta destul de clar. Pâna la 20 de ani am avut impresia că sunt un om care nu merită să fie fericit și care ar trebui să plătească pentru ceea ce i s-a întâmplat, dar lucrurile s-au schimbat într-o seară. 

După un atac de panică în care aveam impresia că unchiul meu este lângă mine și mă atinge, deși eram în camera din apartamentul în care locuiam doar cu prietena mea cea mai bună de pe atunci, am decis că este momentul să caut ajutorul și în altă parte. Deja lucrurile scăpau prea mult de sub control: coșmarurile erau tot mai dese și mă afectau din ce în ce mai mult. Nu aveam decât să încerc să rezolv cât mai repede această problemă dacă voiam să încep să duc o viață cât mai normală.

Așa am ajuns să cunosc o terapeută extraordinară din Brașov. La vremea aia, Georgiana Spiridon oferea șase ședințe de terapie gratuite. Ea este și una dintre persoanele care au pus bazele Fundației Hera, un loc unde foarte multe persoane beneficiază de ajutor din partea unor psihoterapeuți avizați și buni.

A avut răbdare cu mine și am vorbit despre cazul meu în ritmul în care am simțit eu că o pot face. Și ea a fost prima care mi-a explicat destul de clar că ceea ce s-a întâmplat nu este deloc vina mea. „Copilul acela de 12 ani nu știa ce se întâmplă. Pur și simplu credea că primește iubirea și afecțiunea care îi lipseau cu desăvârșire din partea părinților. Povara a ceea ce s-a întâmplat cu siguranță nu ar trebui să fie pusă pe umerii tăi, pentru că nu tu ai vrut să ți se întâmple asta”, mi-a explicat ea. Astfel a reușit să-mi schimbe percepția asupra lucrurilor din trecut și, treptat, am reușit să-mi înving frica.

Am discutat ședințe întregi despre abuzurile la care am fost supusă, despre frica pe care am simțit-o în acele momente, despre rușinea pe care credeam că o voi avea de suportat dacă voi vorbi cu cineva despre asta și așa mi-am dat seama că lucrurile care mi s-au întâmplat nu mi se datorau numai mie.

Cea mai bună tehnică pe care am folosit-o a fost cea a scaunului gol. În cabinetul terapeutei mele era un scaun pe care îl aveam așezat în fața mea și pe care îmi imaginam că stă unchiul meu. Așa am putut să verbalizez pentru prima dată toate emoțiile pe care le țineam ascunse în mine de atât timp. Cel mai greu mi-a fost să îmi recunosc eu mie că nu a fost vina mea și că, oricât de multă lume mi-ar putea vreodată spune asta, doar eu știu adevărul și doar eu știu exact ceea ce s-a întâmplat în cei șase ani de abuzuri și în următorii ani în care am suferit din cauza traumelor. 

Am ajuns să nu mai am atacuri de panică și să nu-l mai văd pe unchiul meu peste tot pe stradă. Coșmarurile au dispărut și ele, am început să mă iubesc mai mult pe mine și să am grijă de mine mult mai mult. Asta s-a întâmplat însă abia după șase luni de terapie, când aveam deja 21 de ani. Este adevărat însă că nici măcar acum, după mai bine de 11 ani de la momentul primului abuz, nu am putut să discut cu părinții mei despre cele întâmplate, însă asta nu mă deranjează absolut deloc.

La trei luni după majoratul meu, părinții mei au divorțat, tata a rămas același alcoolic pus pe scandal, motiv pentru care nu am mai păstrat legătura cu el. Mama este acum mult mai liniștită. Merg la ea aproape în fiecare lună câteva zile și avem o relație foarte apropiată, însă prefer să nu o încarc prea des cu problemele mele, mai ales că a trecut și ea prin destule. Acum am persoane în jurul meu cu care să pot discuta liber și fără să trăiesc cu teama că la un moment dat vor ajunge să se amuze pe seama traumelor mele.

Așa cum spuneam la început, nu este vina ta că ai fost victima unui abuz sexual. Nu ar trebui să te simți rușinat sau rușinată de acest lucru, nu ar trebui să-ți fie frică să recunoști asta sau să mergi și să îl reclami pe agresor. Desigur, am avut și eu momentele mele în care îmi doream să îl fac să sufere pe bărbatul care mi-a făcut viața un calvar, dar am înțeles că toată ura pe care o adun în mine nu face decât să mă consume. 

Vorbisem deja cu terapeuta mea despre o posibilă discuție pe care ar trebui să o am cu el, în care să-i explic cum m-a făcut să mă simt de-a lungul anilor în care m-a abuzat, însă am tot amânat. După doi ani de terapie, la finalul lui 2020, s-a întâmplat. Toată familia mea a venit în vacanță la Brașov. Am deschis subiectul într-un moment în care eram singură cu el în mașină. L-am rugat doar să mă asculte până la capăt fără să mă întrerupă, ceea ce a și făcut. Atunci am reușit să-i spun cât de tare m-a rănit și cât de mult îmi doresc ca viitorii săi copii – dacă vor exista vreodată – să nu fie nevoiți să treacă niciodată prin asta. 

Reacția lui a fost neașteptată. A izbucnit în plâns și mi-a mărturisit că regretă că a abuzat de mine timp de șase ani și că mi-a provocat atât de multe traume. Atunci mi-a povestit că relația lui cu mătușa mea nu era deloc așa de frumoasă pe cât părea și că a înșelat-o de foarte multe ori cu diferite femei, însă eu am fost singura minoră de care a abuzat.

Cumva îmi părea rău pentru el. Îmi părea rău că a ales să trăiască într-o căsnicie de acest fel și că nu a avut niciodată curajul să fie sincer cu el însuși. Chiar și așa, regretele lui nu m-au făcut decât să-mi dau seama că sunt un om mult mai puternic și mai matur decât el, iar asta mi-a crescut foarte mult încrederea în mine. L-am iertat, nu l-am mai urât, nu i-am mai dorit răul, dar l-am scos definitiv din viața mea din acel moment.

Dacă te confrunți cu violența domestică, apelează linia telefonică națională gratuită dedicată victimelor violenței domestice la numărul 0800 500 333, disponibilă non-stop. Mai multe informații poți găsi aici sau aici.