De ce iubești sociopații din serialele tale preferate

Într-o societate care se destramă, nu există prea multe situații win-win pentru cei care se conformează și respectă normele sociale. Și chiar dacă în viața de zi cu zi urăști bizonii care încalcă tupeist în fața ta orice urmă de regulă sau moralitate, în cazul filmelor și serialelor fantasmezi pe ascuns să fii ca ei, să fii măcar un pic Tony Soprano când apeși butonul de pe telecomandă. Sociopații pe care-i vezi (și îi admiri) pe ecran te duc cu gândul la o simplă întrebare: „Ce-ar fi dacă chiar m-ar durea în cot de toată lumea?”. Răspunsul ar fi unul singur: „Atunci aș fi puternic și liber!”

Teoria de mai sus e dintr-o cărțulie simpatică care se cheamă Why We Love Sociopaths: A Guide to Late Capitalist Television, de Adam Kotsko. De ce iubești sociopații? Pentru că dacă în mod normal ai reacționa anxios și sub presiune în fața unei situații limită sau awkward, un sociopat ar avea răspuns la orice și ar trece nestingherit pe lângă elefantul din cameră, continuându-și ascensiunea călcând pe cadavre. 

Fantasmarea de a fi sociopat e legată de ieșirea din natura socială a experienței de zi cu zi: „Sociopatul e un individ care transcende socialul, care nu e legat nici măcar instinctiv de acesta și care folosește socialul strict ca pe un instrument.” 

Ești un băiat care lucrează la un call center sau un angajat de multinațională unde amenințarea cu restructurările reapare în fiecare lună? Atunci trebuie să înțelegi că viitorul impredictibil al vremurilor noastre dezvoltă mult mai ușor fantasme cu personaje ale clasei conducătoare nemiloase, atotputernice și de succes.

Industria de seriale a creat nenumărate astfel de personaje memorabile: Dexter, Walter White, House, Frank Underwood, Don Draper, Tony Soprano. I-am iubit, ne-am pus în locul lor, am făcut binging nebun să vedem cum evoluează tensiunile din capul lor și ce fac în situații limită. Așa că voi vorbi mai jos despre câteva tipologii de sociopați întâlnite în bingingul TV și mă voi opri puțin la ultima fiță în ce privește sociopatia din seriale: Succession.

Care sunt cele trei mari categorii de sociopați de la TV pe care Kotsko îi descoperă? Prima și cea mai puțin hardcore sunt schemerii, iar câștigătorii detașați ai categoriei sunt Homer Simpson, Eric Cartman sau Peter Griffin din Family Guy. Toate aceste personaje au în comun plăcerea de uneltire și de complot, de a da în gât pe cineva fără a obține neapărat ceva din asta. Planurile lor n-au bătaie de lungă durată, fiind mai degrabă farse de moment. Plăcerea lor e de a domina pe cei din jur uneltind de amorul artei împotriva cuiva. Pot să nu fie neapărat băgați în comploturi de amploare, dar bigotismul lor e la cote serioase.

Scenariile animațiilor sunt pline de astfel de mici sociopați, dar trec la categoria a două de schemeri, mult mai raționali, cu o clasă peste: climberii. Exemplele clasice sunt majoritatea inșilor care ajung sus în competiții de tip Big Brother și care se ghidează după deviza: „N-am venit aici să-mi fac prieteni”. Stringer Bell din The Wire e un exemplu clasic. Un narco-traficant fără niciun Dumnezeu care vrea să urce mai multe scări sociale mergând la Facultatea de Economie pentru a-și maximiza afacerea cu droguri și a ieși din anturajul cartierului pentru a deveni dezvoltator imobiliar.

Don Draper din Mad Men e un alt exemplu. Un băiat de la țară cu ambiție care fură identitatea unui tovarăș de arme și urcă nemilos sezon cu sezon spre culmile industriei publicității.

În final avem „sociopații nobili”, enforcerii. Mottoul lor e următorul: pentru a aplica legea, legea trebuie încălcată. De obicei sunt polițiști sau justițiari, dar nu e o regulă. House și Dexter sunt exemple de turbo-enforceri. De obicei sunt inși obsedați și dependenți de jobul pe care îl au și sunt mizantropi hardcore. Jack Bauer din 24 e un agent care pentru a preveni atacurile teroriste folosește teroare.

Simpaticul McNulty, un polițist alcoolic din The Wire, inventează un criminal în serie pentru a primi bani fără număr de la bugetul local și a deconspira o rețea de trafic de droguri. Dexter e consultant pentru descoperirea crimelor la Miami Metro Police și în timpul liber omoară în serie vinovații de crimă nepedepsiți. Schema acesteii categorii e bazată pe dezamăgirea sau indiferența față de oameni și încălcarea legii pentru a obține ceea ce nu poți fără a o aplica, un fel de paraziți anti-sociali utili fără de care sistemul s-ar prăbuși.

Succession e o groapă cu lei în care scenaristul te aruncă: o familie de sociopați putred de bogată. Tatăl, Logan Roy, e un tycoon media nemilos pe punctul de a se retrage de la conducerea companiei mamut pe care o conduce, și de aici intriga și lupta de putere între cei patru copii. Nu există niciun personaj pozitiv sau de care te-ai putea atașa și totuși acest Rege Lear modern ne place ca o privire prin gaura cheii la cele mai odioase intrigi și bârfe ale unei familii de miliardari.

Asemănarea dintre lupta pentru putere dintre ficționalii Kendall și Roman și James și Lachlan Murdoch, fiii lui Rupert Murdoch (poate cel mai mare mogul media din lume, deținătorul The Sun, The Times, Fox etc.) a dus la nevoia unui disclaimer din partea scenaristului Jesse Armstrong conform căruia serialul nu este despre familia Murdoch. De asemenea, Shiv, sora băieților, e creată probabil dintr-un hibrid după Elizabeth (fiica lui Murdoch), Ivanka Trump și CEO-ul american Shari Redstone, care a complotat în 2016 împotriva tatălui ca să preia CBS. Apropo de Trump, trimiterile sunt evidente. Cert e că scenariștii au avut consultanți, experți în viața bogaților, pentru ca actorii să joace ca și cum ar fi parte din one percent – de exemplu, să nu poarte paltoane inutile pentru a urca și coborî de la limuzină la ușă și apoi la elicopter.

Cruzimea foarte bine dozată și upbeatul comic te țin acolo și, după cum zice și The Guardian, toate călătoriile pe care le faci cu serialul ăsta sunt un alt nivel al iadului, unde ești „pălmuit de adevăr și nu sărutat de-o minciună”. E despre familiile semiaristocrate, semimafiote care conduc lumea și pentru care regulile noastre ale restului nu se aplică.

De exemplu, Roman (Kieran Culkin, fratele din Home Alone) e o forță care își dorește tot timpul răul și face numai prostii. Un copil de bani gata care la o aniversare la moșia din provincie invită copilul servitoarei la un pariu: scrie un cec de un milion de euro pe care îl pune în joc dacă puștiul reușește să facă un home run la un meci de baseball împotriva familiei. Copilul e la o secundă să reușească, Roman îl aplaudă și rupe cecul în patru, spunându-i: acum ai rămas cu patru sferturi de milion. Un schemer clasic. Roman e un playboy plictisit care nu reușește să se excite cu femeile-marfă care-l înconjoară, în schimb are o relație cel puțin ciudată cu șefa de la juridic a companiei, după ce descoperă că-l poate excita când această figură maternă îi vorbește murdar și-l ceartă ca pe un copil obraznic.

Scenele sunt super comice (chiar dacă poate nu pare din ce am povestit mai sus), dar ce rămâne din ele e plăcerea de-a privi aceste figuri de adolescenți-sociopați care, asemeni lui Seinfeld și găștii sale imature, căutau etern noi și noi metode de-a nu se plictisi, deși căutările astea stârnesc comic tocmai pentru că se termină de cele mai multe ori rău.

Dacă și-ar face testul de personalitate Enneagram, Kendall, băiatul mijlociu al lui tata, ar fi cu siguranță tipul al treilea, o variantă radicală a achieverului, mai exact un narcisic patologic care își trădează familia să pună mâna pe putere. Relația lui cu societatea o putem înțelege mai bine dintr-o scenă memorabilă când la nunta surorii refuză oferta de ketamină a unui chelner și pleacă cu acesta să caute niște cocaină. Fac accident și ajung într-un lac de unde Kendall se salvează, dar n-are absolut nicio remușcare să-și lase prietenul „de liniuțe” să se înece. Kendall e un climber, ca restul fraților săi.

Așa cum bine observă Emily Nussbaum în The New Yorker, tema principală din Succession e jocul. „Bussinesul e un joc, ca și sexul, ca și terapia”, și dacă totul e un joc, atunci totul e permis. Viața ca o tablă de Monopoly, în care nu contează defel cine câștigă sau cine are dreptate, totul e o mare caterincă și-o extragere la loto. 

Ceea ce te învață fără menajamente Succession e punerea în aplicare a teoriei lui Kotsko: sociopații de TV (și nu numai?) au devenit extrem de populari datorită crezului nostru că inșii fără scrupule și amorali au șanse mai mari să reușească. Întrebarea firească pe care ți-o pui: suntem noi greșiți sau societatea care permite asta? Kotsko spune că „acest trop vine din îmbrățișarea percepției că societatea este nedreaptă și alienantă, condusă de elite auto-distructive interesate doar de perpetuarea propriei puteri”. O aproximare destul de validă, ai spune, și „chiar dacă există insule de speranță, societatea capitalismului târziu e amorală și distructivă”, strângând și mai mult în menghină pe cei mulți și ridicându-i pe cei puțini.

Sociopații din Succession nu sunt asemeni multor supereroi sociopați, pentru că într-un final scopul lor e exact acela de a servi sistemul pe care l-au păcălit și manipulat. Ce-i amuzant e că realismul de aici te pune față-n față cu o felie din cei unu la sută, liderii, și oamenii de care noi restul depindem. Asemănarea cu Game of Thrones e izbitoare pe undeva, minus personajele pozitive. Kendall e Reek, Roman e Geoffrey, Logan – tatăl Lannister-ilor, iar Shiv un fel ce Cersei cu iPhone 11 și elicopter. O brigadă de psihopăței care par atât de posibili, încât ți-e frică să-ți imaginezi cum arată variantele lor reale.