Contul de Instagram unde oamenii își amintesc de prietenii care au murit de la SIDA

Am crescut văzându-i pe unii dintre prietenii cei mai apropiați ai mamei murind de SIDA. Mergeam cu ea la înmormântările lor, o țineam de mână în timp ce ea și prietenii ei plângeau din cauza pierderii cuiva drag.

Mi-a spus că acești bărbați au fost curajoși și puternici și că și-au trăit viețile la maximum până la final.

„Nu sunt perverși, singurul lucru în neregulă cu ei este că au fost uitați de țara lor și de oamenii care trebuiau să aibă grijă de ei și să-i iubească”, mi-a spus. „Nu-mi pasă cât de bolnavi sunt, cum îi consumă boala: sunt eroi.”

Stăteam recent la o cafenea din Berlin și mă uitam pe contul de Instagram The AIDS Memorial, creat ca un spațiu pentru oamenii care i-au pierdut pe cei dragi din cauza SIDA, pentru a spune poveștile celor care nu mai sunt printre noi. Uitându-mă la fotografii, m-am simțit ca și cum mi-a fost spulberată lumea. Am avut un sentiment copleșitor de pierdere și tristețe și a trebuit să fug la baie ca să nu mă vadă nimeni cum plângeam.

Dar era și ceva frumos la aceste povești: iubire și prietenie, familie, un refuz de a uita. Un loc unde să vii să-ți amintești de cei care au murit nu doar ca victime ale unei boli îngrozitoare, dar ca oameni care au râs și iubit, care au fost cândva în viață și plini de speranță.

David Bolt spune povestea partenerului său, Felix, cel din poza de la începutul articolului.

„Uite-l aici pe Felix al meu în 1972 pe Insula de Foc deghizat în Carmen Miranda, al doilea din stânga. Felix a plecat din New York la scurt timp după ce a fost făcută poza asta, ca să trăiască liber în San Francisco unde a găsit acceptare și iubire fără limite. Această fotografie arată un weekend în Insula de Foc unde Felix și amicii său fugeau de caniculă, dar și de intoleranța și persecuția din New York-ul anilor 1970. Toate aceste suflete frumoase din fotografie au pierit, inclusiv dragul meu minunat și unic, Felix. L-am cunoscut în 1982 la San Francisco Gay Freedom Day Parade. M-a cucerit instant cu inteligența, farmecul și bucuria sa. Mi-a fost mentor, coach, m-a ajutat cu stilul vestimentar și să mă reinventez ca bărbatul care sunt astăzi. A făcut toate astea cu dragostea, afecțiunea și devotamentul lui. Am fost împreună din 1983 până anul trecut când Felix a pierdut lupta de 20 de ani cu HIV-ul. Ultimele luni au fost cele mai grele zile și săptămâni din viața mea. Am o gaură profundă în inimă. Câteodată mă prefac că Felix este plecat și se va întoarce ca să pot să mă simt bine temporar, deși apoi mă lovește realitatea pierderii lui din nou. Plâng și sunt confuz. Totul pare cu susul în jos. În marea majoritate a timpului nu știu ce să fac. Felix a fost lumea mea.”

Briana Buck spune povestea unchiului său Nick și cum a făcut-o să se simtă cea mai specială persoană din lume când într-o zi a abandonat tot și a condus 120 de kilometri ca să facă prăjituri cu ea când era copil. „Orice s-ar fi întâmplat, mereu mă făcea să mă simt specială, ca și cum eram copilul pe care nu l-a avut”, scrie ea. „Când a murit am fost devastată. M-am bucurat că s-a mutat la Vermont ca să petreacă timpul cu noi toți în ultimele lui zile. Deși a fost greu să-l privesc cum se stingea din viață, cel puțin am putut să-i arăt că-l iubeam și eram aproape.”

Steve Sagaser scrie despre partenerul său, Sergio Anguiano. Cei doi s-au cunoscut în 1991 în timp ce erau studenți la UC Berkeley.

„Ca partener al lui, întreaga experință de 2 ani și jumătate a fost terifiantă și mi-a frânt inima”, scrie Steve. „Nu avem alți prieteni care au trecut prin această experiență. Sergio avea numai 21 de ani în 1993 când a murit – în apartamentul nostru din Berkeley, în brațele mele.”

„A fost atât de dureros să-l privesc cum se lupta pentru propria viață știind că alții credeau cumva că merita să moară. Să știu asta a fost îngrozitor. A fost nevoie literalmente de ani de mișcări activiste ca să determinăm guvernul să prețuiască și viețile noastre – numai atunci a venit și ajutorul, dar a fost prea târziu pentru Sergio.”

E ușor să uiți, în era PrEP și TASP (programele de tratament ca prevenție) că acum 28 de ani virusul a făcut ravagii și a distrus părți majore din comunitățile marginalizate din SUA, cele formate din persoane de culoare și latino, de transexuali, cei cu venituri sub medie și fără adăpost și unii dintre cei mai frumoși și talentați oameni din comunitatea LGBTQ.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Ken, este seropozitiv din 1991. Este unul dintre „norocoși”. Nu s-a îmbolnăvit niciodată, a supraviețuit. Dar să supraviețuiască a însemnat să-i privească pe cei dragi cum mureau.

Acum câteva luni stăteam la el acasă în Echo Park Hills, cu priveliștea Los Angeles-ului pe geam. Îmi spunea povestea partenerului său, Mikey. „Știam că ceva este în neregulă cu Mikey, dar am fost amândoi foarte speriați”, a spus el. „Eram tineri, am crezut că avem tot timpul din lume. Eram împreună doar de câțiva ani, dar credeam, poate că încă mai cred, că îmi voi petrece tot restul vieții alături de Mikey.”

„Mikey nu a vrut să-și facă testul, dar l-am convins eu. I-am spus că ar fi mai bine să știm decât să nu. La doar câteva luni mai târziu a murit. S-a îmbolnăvit grav foarte rapid. Spun mereu că sunt norocos fiindcă în ultimele lui momente de viață am putut fi acolo ca să am grijă de el și să-l iubesc. A însemnat mult pentru mine să știu că nu a fost singur. Mi-a scris ceva frumos ca să citesc după ce moare, mi-a spus că am fost singura lui dragoste adevărată din viața asta și din următoarea. Chiar și-n prezent încă mai simt acea dragoste.”

Ken a început să plângă. Mi-a arătat un mic altar din biroul său cu o poză cu Mikey. „În ultimele sale momente am fost alături de el și l-am ținut de mână când murea”, mi-a spus el. „Îmi aduc aminte exact momentul când respirația greoaie i s-a oprit, momentul când a trecut în neființă. Nimic nu mă va mai durea atât, așa-i?”

În 1988 eram student la Sarah Lawrence College și locuiam într-un apartament pe Court Street în Brooklyn Heights. Era august, iar New York era lovit de caniculă. Era prea cald să stai în casă, așa că am luat trenul până în East Village și am mers la Crow Bar. Am comandat o bere și am flirtat cu un tip drăguț cu părul brunet și cârlionțat, ochi verzi și ten palid. După câteva minute l-am urmat în camera întunecată. Ne-am sărutat și apoi am căzut în genunchi și i-am supt-o.

Afară am râs amândoi. Venisem acolo să scăpăm de căldură, nu pentru sex.

„Este mereu așa”, mi-a spus cu un accent profund irlandez. Mi-a zis că numele lui era Aron și era din Dublin. Studia la NYU. „Am putea să ieșim la o întâlnire adecvată”, a spus el. Zâmbea. Mereu când mă gâdesc la el îmi amintesc acel zâmbet: mereu râdea. Era fericit.

Ne-am întâlnit a doua seară în fața căminului său. Era cald și multă umezeală în aer, transpirasem. Aron voia să luăm o pizza și să mergem pe podul Brooklyn să facem un picnic.

Am stat pe pod mâncând pizza și bând wiskey, iar orașul plin de luminițe arăta ca o viziune din viitor. Ne-am povestit unul altuia poveștile de viață și cine credeam că suntem.

Aron urma să devină veterinar, iar eu scriitor.

Am mers de-a lungul podului până la Promenade și ne-am sărutat pe una din bănci. Am petrecut noaptea pe acoperișul apartamentului meu, futându-ne, vorbind și prefăcându-ne că eram stele pe cerul New York-ului.

A doua întâlnire a fost în Central Park. Aron nu mai fusese la Rambles. Eu știam destul de bine parcul și i-am spus că voi fi ghidul lui. După ne-am plimbat din parc până în West Village. Am mâncat falafel și Aron mi-a spus că pentru a treia întâlnire ar trebui să mergem în Harlem la un restaurant de care auzise.

„A, da? A treia întâlnire?”

Colegul de cameră al lui era plecat, așa că am dormit la el în cămin. De dimineață a trebuit să plec mai devreme ca să mă văd cu taică-miu.

L-am sunat pe Aron de mai multe ori luna următoare, dar nu mi-a răspuns. Nu m-a sunat nici înapoi. Câteva luni mai târziu, un prieten comun mi-a spus că Aron s-a sinucis. Cu câteva săptămâni înainte să moară aflase că are SIDA.

Încă mă mai gândesc la el, la cum am fi putut fi împreună, la ce ar fi devenit. Avea cei mai frumoși ochi și un râs molipsitor.

Testul mi-a ieșit pozitiv în 2013. Lumea s-a schimbat. Nu mai însemna o condamnare la moarte. Dar tot eram speriat. Când am auzit acele cuvinte, că eram seropozitiv, m-am simțit nepuntincios și viața a luat o cu totul altă turnură. Am realizat subit că și dacă nu era de la HIV, la un moment dat voi muri.

Când m-au lovit acele sentimente de frică, și încă se mai întâmplă, mă gândesc la bărbați ca Unchiul Nick, Felix, Sergio, Mikey și Aron, la toți bărbații pe care i-am cunosc și au murit din cauza bolii ăsteia și-mi aduc aminte: Sunt norocos. Sunt înconjurat de iubire. Sunt sănătos. Viața mea, chiar și la 50 de ani, chiar și cu HIV, este plină de posibilități.

Așa că fac tot ce pot ca să o trăiesc la maximum, plină de iubire. În onoarea lor. În onoarea celor care au murit.

Sunt recunoscător celor de la The AIDS Memorial și celor care și-au spus poveștile despre iubire și pierdere, cei care păstrează morții vii. Merită asta de la noi.

Merită să nu fie niciodată uitați.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.