Povestea lui Maradona din Bolintin Vale m-a învățat ce înseamnă Justiția adevărată în România

E o dimineață caldă și târzie de aprilie când parcăm în fața clădirii din beton și sticlă, cu uși din termopan, din mijlocul orașului Bolintin Vale. Arată ca o bancă pentru că asta a fost înainte să fie cumpărată de stat și transformată în instanță. Aici se împarte dreptate pentru orășelul ăsta de 11 000 de locuitori aflat la 34 de kilometri de București și pentru alte vreo 70 de sate cu nume ca Tântava, Mârșa, Hobaia, Zorile, Căscioarele, Zădărniciu.

Prin fața judecătoriei trec Loganuri, Mercedesuri, dar și câte-o căruță sau biciclete cu oameni cărând o sapă într-o mână. Peste drum, un fast food, iar lângă, o biserică. Foarte aproape e o covrigărie, așa că în fața instanței miroase a ars și vezi des oameni mâncând covrigi, fie că sunt avocați îmbrăcați în robă, băbuțe în baston, femei rome în fuste colorate sau bodyguarzi musculoși tatuați.

Sunt aici pentru că m-am plictisit de aceleași știri pe justiție: Sorin Ovidiu Vîntu a primit încă zece ani de închisoare, procesul lui Liviu Dragnea merge înainte, iar cauțiunea în dosarul lui Sebastian Vlădescu, fost ministru de Finanțe, s-a stabilit la un milion de euro. Între timp, Florin Iordache neagă în continuare că mutilarea codurilor penale îl vizează pe Liviu Dragnea. Tot ce vezi la TV în materie de justiție se întâmplă la București. Dar cele mai multe procese au loc în 188 de judecătorii, multe dintre ele în orașe mici și comune, și nu au legătură cu Vîntu, Dragnea sau Antena 3. Așa că m-am gândit să-ți povestesc cum curge o zi într-o instanță de la țară.

Înainte să aleg judecătoria pe care să o vizitez, am studiat puțin portajul just.ro, ca să știu la ce să mă aștept. Le-am evitat pe cele în care curgeau procesele pe zona funciară, adică vecini care se ceartă pe o palmă de pământ din fundul grădinii.

După câteva ore de citit jurisprudență, am ales Bolintin Vale. Mi-a plăcut pentru că e aproape de București și nu aș fi pierdut prea mult timp aiurea dacă aș fi murit de plictiseală și n-aș fi avut ce să scriu, dar și că e destul de departe încât să fie în alt județ - Giurgiu. Dar cel mai mult m-a convins pasajul ăsta dintr-un dosar aflat acum câțiva ani pe rolul instanței:

„Partea vătămată a susţinut că se afla la o masă din localul situat în Ogrezeni, împreună cu mai mulţi prieteni, consumând vin şi la un moment dat, fără motiv, inculpatul s-a apropiat de masa lor şi l-a lovit cu palma peste gură tocmai când intenţiona să bea din paharul cu vin. Acesta i s-a spart în faţă, provocându-i leziuni şi spărgându-i doi dinţi.”

În schimb, inculpatul avea altă variantă: „Susține că, aflându-se pe ringul de dans l-a lovit din greşeală cu spatele pe G.V. ce avea în mână un pahar.”

Judecătoria Bolintin Vale are două săli de judecată, una pe civil și una pe penal. Asta, teoretic. De fapt, toate procesele se țin în aceeași sală. Când intru eu, e aproape goală. În față, o judecătoare în robă, cu un fel de fundă albă la gât, răsfoiește un dosar. În fața ei, în dreapta, stă o grefieră care abia se mai vede de după maldărul de dosare de pe birou, iar în stânga - procurorul, în ziua asta o doamnă sobră cu păr alb și voce joasă. Urmează băncuțele avocaților, ocupate momentan de un apărător în robă neagră.

Inculpații și cunoscuții lor stau pe băncile din spatele avocaților. În stânga, spre ușă, e boxa arestaților, încadrată de un gard din gratii de lemn. Aici sunt aduși la judecată, în cătușe, cei aflați în arest preventiv.

În ziua asta, printre primii aduși de jandarmi e un bărbat scund, slab, cu mișcări repezi și privire confuză.

„Io nu știu de ce sunt aicea, doamnă”, spune de după gardul din lemn al boxei. E cercetat, din câte înțeleg, pentru două fapte: conducere fără permis și furt calificat.

„Mi-ați zis să recunosc, să alea. Să zic că cu interlopu, că așa și pe dincolo. Eu am crezut că am venit pentru aia cu permisu”, se rățoiește el la avocatul primit din oficiu.

„Eu? Te-am pus eu să recunoști?!”, spune avocatul. Plictisit și cumva jenat, strânge din buze și dă din cap a lehamite.

„Aicea suntem în familie. Dumneavoastră știți ce spun, nu?”, se adresează inculpatul judecătoarei. Nu-mi dau seama dacă asta e un fel de amenințare sau o cerere de clemență, dar judecătoarea rămâne rece și amână cauza. Arestatul e scos din sală și se lasă iar liniștea. Iese și judecătoarea.

E ora 10.40 și în sală sunt eu, avocatul din oficiu care își așteaptă următorul client, procuroarea și grefiera. Și un băiat în tricou portocaliu care aruncă priviri speriate în jur, voi afla mai târziu de ce. Grefiera își aranjează maldărul de dosare de pe birou și avocatul încearcă să fie amabil cu doamna procuror. Nu îi prea iese, reprezentanta Ministerului Public e impasibilă. Ușa din spatele scaunului - un fel de mic jilț, de fapt - se deschide și intră o judecătoare cu părul prins în coadă.

„Aduceți-l pe Maradona”, spune, calmă. În boxa arestaților intră un tânăr cu buze subțiri și ochi albaștri și atât de migdalați că zici că-i din clanul Omaticaya din filmul Avatar. I se dau cătușele jos și el caută din priviri în sala care acum e puțin mai plină. Comunică prin gesturi cu un bărbat, martor în dosarul său, se pare. Jandarmul îl ignoră, e captivat de cutele hârtiei pe care o ține împăturită în mână.

„Să începem audierea martorilor”, spune judecătoarea.

Un bărbat e invitat să depună mărturie. „Repetați după mine”, spune magistratul.

„Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, repetă martorul, cu mâna pe biblie.

„Așa, povestiți ce ați văzut în ziua aceea.”

Pe scurt, martorul e vânzător la un magazin dintr-un sat vecin și era afară când Maradona (ăsta e unul dintre prenumele inculpatului) se apropia în fugă de magazin. S-a oprit, a intrat și și-a luat țigări. Pe măsură ce el povestește, judecătoarea dictează grefierei povestea, într-un limbaj (puțin) mai potrivit pentru o depoziție:

„Venind spre magazin, în urma lui alerga partea vătămată, cu un băț în mână. Încerca să-l ajungă din urmă și striga să-i dea banii.”

„Și inculpatul ce a zis?”, încearcă judecătoarea să facă lumină în gândurile martorului.

„Că nu i-a luat niciun ban.”

E chemat al doilea martor și sper că el va limpezi lucrurile.

Acesta povestește că într-o zi a plecat la târg cu un prieten și că, pe drum, l-a văzut pe inculpat alergând.

„Baba Ioana alerga după el și striga să-i dea banii”, spune el.

„N-ați fost curios să aflați ce bani?”, speră judecătoarea.

„Nu.”

Bun, e clar că din poveștile martorilor nu o să aflu ce s-a întâmplat în noaptea aia între Maradona și baba Ioana. Norocul meu că urmează concluziile procuroarei și aflu că Maradona este trimis în judecată în acest dosar pentru tâlhărie.

Are la activ mai multe fapte, inclusiv furt calificat și incendiere. De data asta, lucrurile s-au întâmplat așa: într-o noapte, spre dimineață, a intrat peste o bătrână în casă, s-a dezbrăcat, s-a băgat în pat lângă femeie. Dar n-a făcut nimic, a stat așa, liniștit. Nu e exclus să fi dormit, deși procuroarea nu intră în detalii. Când a fost simțit, și-a luat hainele și portofelul femeii și a fugit. S-a întors pentru că își uitase încălțările.

În momentul ăsta, sala e aproape plină, dar nimeni nu râde, nimeni nu se miră, nu se aude niciun „Vai de mine!” sau un „O, nu!”. Nimic. Mie îmi vine să râd, dar nu o fac, că sunt pe direcția privirii judecătoarei și, mai important, a lui Maradona.

Procuroarea spune că Maradona e antisocial și că ei i-a fost greu să adune dovezi pentru că oamenii se tem de el: „Se răzbună și modalitatea lui este să dea foc.”

Bine, dar câți bani i-a luat babei Ioana? Și unde erau banii? Și în ce moment, înainte sau după ce s-a dezbrăcat? Și de ce s-a dezbrăcat, dacă venise să fure niște bani?

Îmi vâjâie capul de atâtea întrebări și mai că-mi vine să mă ridic și să încep, așa cum am văzut eu în filme: „Onorată instanță…”. Dar e rândul avocatului din oficiu să îi ia apărarea inculpatului. Se vede însă că nu l-ar deranja dacă Maradona ar înfunda închisoarea:

„Inculpatul a recunoscut că i-a luat banii părții vătămate și că vrea să îi restituie. Partea vătămată a spus că nu mai vrea suma de bani (50 de lei) înapoi și că își dorește să primească pedeapsa pe care dumneavoastră o găsiți de cuviință.”

„Ce aveți de spus?”, se uită judecătoarea la Maradona.

„Aș vrea arest la domiciliu.”

Judecătoarea se uită lung la el și tace. Amână sentința pentru 25 mai și trece mai departe.

Ușa sălii se tot închide și deschide într-un du-te-vino al inculpaților, martorilor și rudelor. Cât timp încerc să fiu atentă la faptele lui Maradona, intră un grup de bodyguarzi, o femeie cu buze de Donald Duck de la atâta botox și pantofi cu ținte și o alta pe tocuri de 15 cm și cu cercei mari de aur. „Wow, ăștia oare ce au făcut?”, îmi zic.

Dar apoi cele două femei se îmbracă în robe și așa aflu că sunt, de fapt, avocatele bodyguarzilor. Unul dintre ei, un munte de om, se așază lângă mine pe bancă și încerc să nu mă uit la valurile de grăsime care i se revarsă din pantaloni, la lanțul masiv din aur și la tunsoarea periuță, dar cu o creastă fină în vârful capului. Ține mâinile încrucișate la piept și văd că pe falange scrie ceva. Văd doar două degete - un fe le M și un A, și sper măcar să nu scrie M A M A. Adică, serios, ar fi nașpa ca ăsta să fie ultimul tău gând înainte să cazi lat, fulgerat de un pumn.

Din ce îmi dau seama - asta nu e prima ședință a procesului și se intră direct în detalii tehnice, bodyguarzii (cel puțin unii dintre ei) sunt acuzați că ar fi șantajat niște lăutari într-un local. Mai exact, le-ar fi cerut o taxă de protecție. Nu mi-e clar în schimbul a ce, dar pare să fie ceva de genul „dă-mi bani ca să nu te snopesc în bătaie”.

Dar avocata cu botox overload spune că e o practică obișnuită ca lăutarii să le dea bani bodyguarzilor. Așa, din simpatie, cumva. Poate apărătoarea bagă de la ea sau poate nu mă învârt eu în lumea care trebuie ca să știu asta.

Începe o descriere a sistemului tehnic pe care îl folosește BGS pentru monitorizarea mașinilor de pe teren, numit PNA, și judecătoarea zâmbește. Nu știu dacă se gândește la același lucru ca mine, și anume că Direcția Națională Anticorupție s-a numit, odată, PNA.

Apoi magistratul îl întreabă pe martorul din fața ei, șeful BGS, un bărbat scund și slab, dacă e rudă cu cineva din dosar. Apoi aruncă o privire la muntele de om de lângă mine și spune: „Evident că nu”, răspunde tot ea. O glumă la care însă nu râde nimeni.

Pe tricoul unuia dintre bodygarzii ăștia tip dulap astea scrie „Up all nite”. E pensat și geluit. La finalul ședinței de azi, cere instanței să-l lase să plece în concediu, în Turcia. Că și-a luat bilete deja și promite că se întoarce.

„Scopul procesului penal poate fi atins și dacă îi permiteți să iasă din țară timp de șapte zile”, spune avocata.

Procuroarea îi ceartă că încearcă să forțeze mâna judecătoarei: „Întâi plătiți și apoi veniți să cereți voie?”.

Și sentința în procesul ăsta se amână, sala de golește.

Urmează ultimul dosar din ziua asta, ocazie cu care aflu și cine este bărbatul speriat, în tricou portocaliu. El și fratele său, adus în cătușe în boxă, au furat lemne.

„Recunosc și regretă fapta”, spune avocatul.

„Au mai fost condamnați?”, plusează judecătoarea.

Câteva secunde de liniște. Avocatul spera să nu audă întrebarea asta.

„Da. Tot furt de lemne. Dar s-au îndreptat.”

Din nou, amânare.

Gata cu procesele pe ziua de azi. Ies din judecătorie. Miroase, evident, a covrigi arși. Mă așez pe scări și îmi dau seama că nu știu cum s-a terminat procesul care m-a convins că merită să stau o zi în judecătoria din Bolintin, ăla în care inculpatul i-ar fi dat părții vătămate cu mâna peste pahar când bea din el, dar el zice că l-a lovit din greșeală cu spatele, în timp ce dansa. Caut pe portal.just.ro și aflu:

„Susținerea inculpatului este contrazisă de toate celelalte probe din dosar. Instanţa apreciază că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de lovire.”