Am vorbit cu refugiații care trăiesc pe-un câmp din Timișoara și vor să scape din România

L-am întâlnit pe Zaher, 26 de ani, acum câteva luni, la un festival al artelor cu refugiați, organizat în Timișoara. A venit din Irak și a primit permis de ședere în România, unde locuiește de peste un an, și îi place aici. Nu toți refugiații sunt, însă, la fel de norocoși ca el.

În ultimii doi ani, Timișoara a devenit un punct de tranzit pentru valul de refugiați - mai mult sau mai puțin legali. La finalul lunii iulie, câteva zeci de refugiați au improvizat o așa-zisă tabără la marginea Timișoarei, în așteptarea unei călăuze care să-i treacă granița spre vestul Europei. Între timp, însă, au venit jandarmii și polițiștii peste ei.

Deși poveștile lor sunt, de obicei, triste și sângeroase, presa i-a demonizat pe oameni ăștia, astfel încât românii să se teamă de ei și să-i arate cu degetul, fără motive întemeiate.

Am vrut să văd cum trăiesc refugiații ilegali ai Timișoarei, așa că l-am rugat pe Zaher să mă însoțească într-o incursiune în tabăra din câmp și să-mi fie, totodată, traducător. Nici n-am vrut să-mi imaginez cum au trecut ei de furtuna care a ucis opt oameni în țară.

Acolo, în câmp, am aflat poveștile unor refugiați din Kurdistanul irakian, care vor cu orice preț să plece mai departe, în Vest. Desigur, unele chestii se pierd în traducere, iar altele sunt greu de înțeles, din moment ce am vorbit mai mult prin gesturi și frânturi de engleză.

Roshad și Lechir sunt din Shingal, Kurdistan (Nordul Irakului). Au aplicat pentru statut de refugiat în România, dar cererea le-a fost respinsă. Sunt un pic supărați că sirienii primesc, dar ei nu. Îl rog pe Zaher să-i întrebe de ce, dar ei se comportă ușor evaziv. Fie nu vor să spună, fie nu vor să discutăm despre cum au trecut frontiera. Așadar, îi întreb direct: „Vreți să rămâneți în România?"

„Germany, no. Hungaria, problem", îmi răspund și gesticulează puternic în tot timpul ăsta. Apoi adaugă: „Police come, we go!". În timpul ăsta mimează două mâini legate când rostește numele vecinilor maghiari și pe cel al Aradului. Deduc că oamenii au mai încercat să penetreze granița o dată, în județul vecin. Lechir scoate din buzunar o hârtie și o flutură prin fața mea. Zaher îmi spune că e un document temporar, care trebuie înnoit o dată la două săptămâni. A avut și el unul.

Cât stăm și discutăm în câmp deschis, se apropie de noi doi băieți, cam de aceeași vârstă. Dintr-o dată, se vorbește numai kurdă în jurul meu. Mă simt pierdut. Încerc să sparg discuția și-i întreb, în engleză, dacă acum stau la Centrul pentru Refugiați din Timișoara. Îmi răspund că nu, ci în cel din Giurgiu, fapt confirmat și de document. Băieții susțin că banii pe care-i primesc de la centrul de acolo sunt insuficienți - o sută de euro pe lună. Cei doi pleacă apoi fără prea multe discuții.

Roshad și Lechir sunt în România de vreo patru-cinci luni. Au urmat traseul Kurdistan-Turcia-Bulgaria-Serbia, înainte de a ajunge aici. Ar mai avea de traversat vreo două-trei țări pentru ca să ajungă unde-și doresc: în Belgia, respectiv Germania.

Lechir îmi spune că „Romania good". Îi place aici, dar nu poate să rămână, dacă nu primește drept de ședere. Spune despre români că nu se poartă aiurea cu ei, „but the Police are dickheads", îmi traduce Zaher.

Vina, însă, e împărțită.

Unii dintre imigranți nu-și doresc să rămână în România, mirajul occidentului este mult mai puternic. Cu toate astea, nu știu câți dintre ei au habar că, după o perioadă sub statutul de refugiat, ar putea să primească permis de călătorie în Europa.

Acolo, în câmp, i-am întâlnit și pe Nazeer și Nafhush, care sunt din Dahuk, Kurdistanul irakian. Tot la centrul din Giurgiu au fost înregistrați. Și ei au trecut Serbia la pas. I-au prins polițiștii unguri la vamă. Nazeer, care vorbește un pic engleză, îmi zice:

Îl întreb ce le lipsește aici și-mi zice că haine, dar mai ales pături și corturi, pentru că „aici sunt cobre". Râdem puțin și ne mai destindem, iar eu îi explic că doar la munte există șarpe veninoși.

Farhan și Reber zic că au primit doar 150 de lei pe lună de la Centrul de Refugiați din Giurgiu până acum. „Asta pentru că ei primesc 16 lei pe zi, deci cam 480 de lei lunar. Dar plata se face de două ori pe lună. Iar, dacă ei ajung în data de șase în țară, atunci normal că pe 15 vor primi doar banii pe opt zile, adică 144 de lei", îmi atrage atenția Flavius.

Îmi mai spune că, dacă ar veni în familii de câte patru, refugiații ar primi aproape două mii de lei lunar, bani la care unele familii de români n-au acces.

„E imposibil să nu fi primit niciun leu (cum spun unii dintre ei). Poate doar dacă au plecat de tot de la centrul de-acolo și nu și-au reînnoit ștampila", adaugă el.

Farhan, Reber și nevasta sa sunt din Sinjar, tot Kurdistan. Insistă să mă așez, lângă ei, pe cartonul care le este și fotoliu, și pat, și canapea. Ar vrea să plece în Germania, dar nu au cu ce bani să facă asta.

Pe de altă parte, Farhan zice că e aici de 25 de zile. Problema e că, dacă primește aici permis de ședere, ar putea sta doar doi ani. Dar n-ar putea să obțină permisiunea de a-și aduce familia din Irak, spre deosebire de Germania, unde durata ar fi de trei ani și familia ar putea veni la un moment dat.

Au ajuns aici tot pe jos, dar a fost un drum pașnic. Nici măcar de Poliție nu s-au ciocnit. Au petrecut o lună și jumătate în Bulgaria și trei luni în Serbia. Zaher îmi spune că multe dintre organizațiile umanitare din lume merg în țările astea două pentru că știu că mulți refugiați ajung acolo. „E, practic, poarta de intrare către Europa", adaugă, „așa că vor să aibă grijă de toată masa aia de oameni".

Farhan ar vrea să ajungă în Germania sau Austria, că acolo are o grămadă de rude. Visul lui e să-și găsească ceva muncă de bază, poate chiar în construcții. Zice că în Kurdistan acum e ok, dar nu în zona din care vine el, acolo încă ar fi trupe ISIS. Vorbește atât de firesc despre pericolul Statului Islamic încât îmi pare că citesc o carte la mii de kilometri depărtare.

Viața în România nu o fi cea mai bună, dar e mai sigură decât în Kurdistan. Peisajul e cam la fel ca acolo, dar oamenii sunt mai amabili, spune el.

N-au mai mâncat de două zile și dorm pe niște cartoane. Au plecat din Irak acum un an și de atunci stau tot pe drumuri sau prin centre. Îi întreb dacă au aflat despre despre ONG-urile de aici care se ocupă de refugiați, dar ridică din umeri, nedumeriți.

I-am întrebat pe oamenii ăștia ce-ar fi făcut dacă nu ar fi fost război în Irak. „La revedere, Europa", scutură din palme și se uită în zare. Dar nici câinii care-au sărit pe unii dintre ei, la granița cu ungurii, nu i-au descurajat. Vor să încerce din nou să treacă dincolo, spre lumea mai bună. Cel puțin, în teorie.