Trei instructori auto m-au învățat cum să supraviețuiesc în traficul oribil din București

Era martie 2014 atunci când eu m-am pricopsit cu permis de conducere în Vaslui și Putin a invadat peninsula Crimeea. Aș zice că nu-i vorba de o coincidență, pentru că ambele evenimente intră la dezastru făcut de mâna unui om. Sunt întruchiparea pe Pământ a acelui stereotip misogin despre femei la volan. Din fericire pentru specia umană, mi-am încheiat cariera strălucită în puncte de penalizare la vreo șase luni după ce devenisem aptă de condus, după ce-am făcut cele mai penibile accidente din istoria urbei. Nu intru în detalii, dar unul dintre ele a implicat un e-book al lui Neagu Djuvara.

După ce am fost saltea de aterizare pentru toate pensionarele dezechilibrate din tramvai, m-am înscris la niște ore de condus prin Capitală cu trei instructori diferiți ca să văd care-s cele mai bune tehnici de supraviețuire în orașul ăsta. La final, mi-au cerut doar să nu mă aventurez prea curând în traficul din București.

Ca orice tânără în floarea vieții, îmi petrec diminețile de duminică regretându-mi comportamentul din noaptea precedentă. Acum vreo două săptămâni m-am dus la instructaj mahmură și cu vreo trei ore de somn la activ. Nu recomand, pentru că amintirile mele de atunci sunt cam cețoase. Totuși, am primit ceva sfaturi de viață de la domnu' instructor Vali, după ce ne-am întâlnit La Grași, șaormeria de suflet a Berceniului.

Problema e că avea o obsesie personală cu pedala de frână, pe care trebuia să apeși ca într-o sonată de Mozart. Am învățat că ar trebui să fii atent cum frânezi, că nu știi când te pupă un bou în bara din spate. Nu de alta, dar omu' explica că toți bucureștenii serioși stau cu ochii-n telefon, că altfel nu ieși întreg la cap din ora de vârf a Capitalei.

Dacă ai chef de o consultație astrologică gratuită, atunci recomand cu toată stima pe domnu' instructor auto de pe Izvorul Crișului. Eu una sunt o femeie lipsită de răbdare, așa că trag de volan de parcă nu mai e nicio zi de mâine și frânez de scot pistoanele mașinii prin capotă, deși n-am habar unde sunt. Bine, toate astea au de a face cu faptul că ai mei și-au tras-o vara pe căldură și m-au scos Berbec. Aparent.

După prima oră și jumătate de condus, intructoru' mi-a dat asigurări că nu trebuie să mă stresez, că oricum nu plec la nicio plimbare cu mașina prin București.

Chiar dacă nu dețin nici măcar o bicicletă, mi-a spus că nu o să-mi scot niciodata mașina din parcare, că nu am unde să o parchez în centru și până mă întorc îmi ocupă vecinul locul de parcare. Bine, omul avea câteva obsesii personale și a rememorat o adevărată saga o conflictelor pornite de la parcare, deși părea mai pașnic din fire. Să nu uit că-s femeie și nicio femeie nu vrea să conducă de bunăvoie și nesilită de nimeni, dacă luăm în considerare înțelepciunea populară a lui nea Vali.

Mereu am avut o slăbiciune pentru instructorii auto trecuți de toate tinerețile posibile, cu o voce blajină de bunic și ceva mai scunzi decât mine, deși asta nu-i o mare realizare pentru că eu-s aia namilă. Până la urmă, mi-am luat permisu' cu un asemenea om, care nu a țipat la mine nici atunci când am intrat cu biata Dacie într-un Audi și m-a lăsat să-i plâng pe umăr atunci când am picat cu 38 de puncte de penalizare, pentru că am condus relax pe-un contrasens. Cine știa că există contrasensuri în Vaslui?

Peste un asemenea instructor am dat și la TEO Berceni. La a doua lecție, panicată că mă încadram aiurea pe benzi, l-am întreabat dacă nu cumva încalc regulile de circulație. Însă, omu' mi-a zis că trebuie să forțezi puțin regulile dacă vrei să supraviețuiești, că dacă nu te bagi tare, atunci s-ar putea să-ți petreci noaptea pe o strada lăturalnică a Olteniței. Pe principiul dacă nu deranjezi, atunci nu exiști, se pare că nu vei conduce niciodată serios dacă nu trezești o coloană de claxoane în București.

Dacă ai crezut vreodată că-i nasol să te claxoneze lumea, atunci îți zic că e vremea să te relaxezi, că problema nu e la tine. Mai pe scurt, e imposibil să eviți claxoanele în traficul bucureștean, pentru că simpla ta existență trebuie să enerveze pe cineva, de la vecinu' care a rămas fără loc de parcare și până la grăbitul pe care-l blochezi pentru că vrei să acorzi prioritate așa cum zice legea. La ce te gândești tu acolo, cui îi pasă de lege?! Oricum nu suporți mai multe claxoane decât un instructor auto, ăia sunt adevărații eroi înjurați de toți taximetriștii fără permis. Lecția e din nou că nu există om care să conducă normal.

Aparent, parcarea laterală este o adevărată tehnică de supravieţuire, asta dacă ai de gând să ieşi vreodată cu maşina prin oraş, nu doar în malluri. Am învăţat şi eu asta de la cei trei instructori, care mi-au amintit cum să împing o maşină într-un spaţiu lateral, preferabil fără a bloca jumătate de bulevard.

Totuşi, trebuie să recunosc că folosesc cu un sens ceva mai liber acest termen, că am ratat toate parcările laterale pe care le-am făcut în scurta mea carieră din spatele volanului. Ba era să pic şi a doua oară examenul pentru că nu am fost în stare să parchez lateral pe malul Vasluieţului.

Oricum, ideea este că nu prea există alte forme de a parca pe străduţele de cartier, iar dacă nu eşti în stare de o asemenea tehnică complexă, atunci îţi recomand o emigrare din Bucureşti.

Eu zic să începi să pui bani în contul ăla de economii, pentru că un elicopter second-hand face cam cât un Lamborghini. Aparent asta e singura cale de a scăpa de trafic, potrivit unui instructor ghiduș, că altfel stai la coadă și-n Logan, și-n Ferrari.

În București, traficul nebun este singura certitudine a vieții tale. Te trezești în zgomot de claxoane și te culci asemenea, nu ai cum să scapi, poate doar dacă locuiești în Berceni și muncești în Popești-Leordeni. Practic, singura modalitate de a scăpa de blocaje și aglomerație este să te deplasezi în direcția complet opusă, doar că ăsta nu este un lucru posibil pentru corporatiștii din Pipera.

Pe lângă nebunia de pe străzi, ca bucureștean adoptat trebuie să te obișnuiești cu ideea unei bătăi iminente în trafic. În zilele în care m-am plimbat cu mașina altora din Berceni și până-n Titan, am reușit să stârnesc ura eternă a vreo zece taximetriști, care, dintr-un considerent misogin, mă lăsau în pace după ce vedeau că-s femeie. Violența verbală trece repede în trafic, dar nu poți să ierți pe unul care-ți taie calea.

Eram pe la Piața Progresul când am omorât motorul în intersecție și am primit drept dedicație sonata a 10-a a claxoanelor. În spate era un taximetrist implicat, doar că e cam greu să mă faci să mă simt mai penibilă decât sunt. Totuși, domnu' instructor s-a autosesizat și l-a luat la înjurături, înainte să-mi omoare el motorul de vreo trei ori, doar ca să-l enerveze și mai tare pe om. Surprinzător, am scăpat de acolo fără bătaie, dar măcar un instructor e bun de bodyguard.

Asta mi-a zis un instructor auto, care părea că are o înțelegere complexă despre cum merge treaba în presa prin România. Ca să înțelegi și tu această analogie, omu' îmi zicea că în jurnalism culegi niște chestii din realitate și apoi croșetezi pe lângă, cu toată libertatea artistică disponibilă, dar doar dacă te cheamă Mihai Gâdea.

La șofat, treaba merge cam la Antena 3. Adică te raportezi la toate chestiile care ar putea să te lovească și apoi îți faci un plan, inventezi reguli de circulație și uite aici un ghid complet de supraviețuire în trafic, de la trei intructori auto binevoitori pentru toți cei care-și iau sfaturile de viață de pe VICE.