Am întrebat sătenii ce-i cu Electric Castle și s-a lăsat cu nostalgie și lecții de viață

Când ieși din zona Electric Castle, cel mai probabil ești în căutare de-o bere mai ieftină, de-o ceafă la grătar și de doi mici cu muștar la carton. Și de culoarea locală, mai ales de-asta, cârciumile satului și personajele lor au pitorescul ăla de cele mai multe ori înmuiat în țuică și-n discuții de Poiana lui Iocan.

Ce se discută? De toate, bineînțeles. Și nu lipsește politica. Cuvântul Dragnea a plutit puțin. Am auzit că e corupt. Nu cred. Cum a ajuns Soros la Bonțida? Și spectrul lui Ponta. Țiganii sunt același lucru cu indienii? Un băiat avea o dramă, de la o fată, firește. Cineva îl bârfea pe primar. Același care s-a dus pe scenă să le dea flori Mirabelei și Corinei. Mă întreb de ce n-a încercat asta și cu Paul van Dyk, sigur s-ar fi bucurat.

Un domn îmi povestește enigmatic, pentru că n-ar fi vrut să-i strice poveștile micul business de acolo, despre tinerii ăștia de la Electric. Îl înțeleg. Partea aia mahmură din mine ar vrea să nu mai existe atâta depravare în lume și să bem mai puțin. „Seara e dezastru." Îmi mimează cum se târăsc pe jos și trag pe nas. „I-ați văzut cu prafuri?" Zâmbește conspirativ. Poate era făină. Și în comă alcoolică. E dezamăgit de tinerii din ziua de azi, dar îi e drag de ei. Părinții le dau bani „să vină și ei la un spectacol cultural artistic" și ei le beau banii.

Seara stă și le ascultă poveștile de la mese. Spunea una „c-o intrat unu' în cort, m-o regulat, da' nu știu cine și o plecat." I se pare anormal. N-are copii și, dacă ar avea, i-ar trimite la Electric, dar i-ar urmări din spate.

Un domn în vârstă îmi spune că-i place Electricul că vin femei frumoase. Toată viața i-au plăcut fetele frumoase. Minunate chiar, subliniază. Are un tatuaj cu o prințesă pe care și l-a făcut în armată și acum e cu nora lui. Cam toți cu care vorbesc îmi spun că e bine că se întâmplă Electric. „E mai civilizată populația. Sunt și buni și răi tinerii ăștia."

Aflu că mai sunt și alte festivaluri: „Fiii satului" sau „Sărbătoarea castelului", unde se mai distrează oamenii de pe aici. Nora se plânge de terasele și magazinele apărute cu festivalul că „acuma lumea e foarte bună, apoi nu se mai poartă nimeni frumos. Acuma se îmbogățesc. În restul anului e închis pe aici și se poartă urât cu noi. Am mâncat și eu în prima seară la o terasă p-aici, așa o alergie am făcut și eu și fiică-mea."

Problema teraselor „pop-up" revine în multe discuții. Oferta s-a diversificat oricum, sunt mai multe și mai adaptate „cerințelor pieței" cu ce vor oamenii de la festival ca-n anii trecuți.

Stăm la o scăricică de porc și-o ciorbă rădăuțeană la terasă. Nu-s rele, mai ales ciorba. Grătarele se fac pe bandă rulantă. Nu se plătește cu brățara, asta e, ne căutăm de cash. Doamna care face curat se bucură că tinerii sunt, în general, civilizați și-și fac curat pe mese.

Mă așez la masă cu niște oameni de-ai locului. Vorbim de cum s-a schimbat viața satului de când cu festivalul. Un domn care a lucrat la renovarea castelului în 2002-2004 îmi spune trist că viața lor nu prea, doar a comercianților. Și a pilelor în general. E supărat pe viață și viața pe el. N-a intrat la festival pentru că „doar cine are relații are bilete."

România profundă, bine te-am găsit la Electric! „Numai pe relații intri în Bonțida", subliniază el. Poate n-am înțeles. Îmi explică. Râde la ideea unui #rezist în Bonțida. „Asta-i la televizor, domnișoară. Aici totul e pe interese, cinci zile se umplu de bani. În restul timpului, terasa asta nu-i funcțională, cine să beie aicea? E Bonțida mare, da nu-s atâția bețivi cât să bea aicea!"

Mai fac oamenii un ban? „Își pun roșiile în decembrie ca-n iulie-iunie să le scoată să pună corturile", zice el. Nu-i nimic, se sparg repede și banii ăia, îmi spune domnul. „Nimeni nu s-a îmbogățit după Electric Castle, să-și facă o afacere, ceva serios."

Nici cu primăria nu-i bine. N-au vrut să finanțeze repararea drumurilor că lor nu le-ar ieși nimic din asta. „Taxele nu ajung la Primăria Bonțida", aflu. „Eu stau aicea în Bonțida de 26 de ani și o dată nu s-au asfaltat drumurile. Doar aici în centru." Nici nu știau de la ce partid e primarul. Lucrurile astea nu contează la sat. Totul e pe relații și interese, îmi spune a prea multa oară, de la firmele care lucrează aici la autorități.

„Problema e că nu mai sunt bani să terminăm renovarea", spune el. „Bolte pe fiecare etaj, scări interioare, asta trebuie refăcut." Aflu că aici s-a turnat filmul Pădurea Spânzuraților. Sunt mândri. „Dacă a depășit Al Doilea Război Mondial, trece și de Electric", râde el la întrebarea mea dacă i se pare vreun pericol pentru păstrarea castelului treaba asta care ne place nouă atât de mult cu festivalul.

O doamnă îmi povestește cum îi bubuie casa în timpul concertelor. Stă imediat lângă. „Îmi tremură patul de la boxe. Acuma îi OK că au mutat scenele, dar când erau în față la castel și dulapurile trepidau." Mă gândesc la cum îmi zbura mie cortul de la muzică și nu mi se părea așa nasol. Nici lor, că se distrau.

În afara Electricului, lucrurile se amestecă spumos la berea de pe bordură. Oameni și hipsteri, cum spunea cineva. E o linie fină aici între bine și rău, între micile enervări și marile frustrări în comunitate, între capra vecinului, corturile de la el din curte și porumbul fiert vândut tinerilor. Între autoritatea care trasează liniile și boxele care-ți bubuie patul.

Și, pe de altă parte, tinerii „fără griji și cu bani de la părinți" care o ard pe distracție, aparent fără nici o treabă cu „viața reală". Aparent. Dar lumile astea, cu mai multe în comun decât și-ar imagina, se întâlnesc, se amestecă și-și provoacă mici uimiri una alteia, din fericire, la o bere la terasă.

Unele chestii sunt mici momente de suprarealism. Sau poate sunt eu mahmură, mă doare capul prea rău ca să funcționeze, nu se leagă lucrurile și-o dau pe harfă și poezie. Vieatză!