Cum s-au folosit feministele albe de sclavie ca să fie ascultate

„Feminismul încă nu e suficient de anti-rasist”, scria Het Parool anul trecut. Articolul vorbește, printre altele, de tendința feministelor albe de a presupune că sunt anti-rasiste, dar, în același timp, nu sunt preocupate de interesele femeilor de culoare și nici nu le ascultă.

Perspectiva uneori limitată a feministelor albe nu e ceva nou. Încă de la început, lupta pentru drepturile femeilor s-a suprapus cu lupta pentru emanciparea persoanelor de culoare, dar asta nu a dus neapărat la activism intersecțional.

Luna trecută, academiciana Sophie van den Elzen de la Universitatea Utrecht și-a prezentat teza intitulată Antislavery in the Transnational Movement for Women's Rights, 1832-1914: A Study of Memory Work. A studiat numeroase pamflete, reviste, romane și alte scrieri produse între 1832 și 1914, ca să descrie cum a răsărit discursul feminist internațional. În perioada în care a început mișcarea pentru drepturile femeilor, se discuta mult și despre sclavie, care a fost abolită, treptat, pe parcursul secolului 19.

A observat că feministele din Europa făceau des referire la istoria sclaviei, chiar dacă nu avusese loc pe continentul lor. Și-au comparat poziția cu cea a sclavilor și s-au identificat cu ea, deși erau și multe diferențe la mijloc.

VICE a stat de vorbă cu Van den Elzen despre sclavie ca metaforă inconfortabilă, feminismul alb și influența redescoperită a personajelor marginale

VICE: Bună, Sophie, te-ai așteptat să găsești atâtea referințe la sclavie în sursele pe care le-ai studiat?
Van den Elzen: Nu știam dinainte ce o să găsesc. Dar am început cu întrebarea: care e rolul sclaviei ca istorie a opresiunii la care poți face referire? Mișcarea anti-sclavie a fost un fel de predecesoare a mișcării sociale în care femeile au devenit active și vocale. E o zonă interesantă de tensiune care merită studiată.

Cum s-a ajuns ca femeile să fie atât de active în mișcarea anti-sclavie?
Știam deja, din cercetările istorice, că în America, și, într-o mai mică măsură, în Anglia, a existat o legătură între mișcarea femeilor și mișcarea anti-sclavie. Asta s-a întâmplat în mare parte datorită quakerilor, o grupare religioasă care a dezvoltat pentru prima oară niște idei structurate despre sclavie. Conform credinței quakerilor, femeile aveau voie să vorbească în public. Așa că acela a fost începutul; de atunci, femeile s-au alăturat dezbaterilor publice și au vorbit deschis împotriva sclaviei.

Unele dintre aceste femei, cum ar fi Lucretia Mott, a vorbit despre cauza anti-sclaviei și apoi despre mișcarea femeilor. Aceasta a fost prima fuziune între cele două mișcări și motivul pentru care femeile au folosit atâtea referințe la sclavie în discursul lor. Dar cercetările mele arată că lucrurile nu stau chiar așa.

Adică?
În Europa, unde nu a existat nicio mișcare majoră împotriva sclaviei, istoria sclaviei a fost la fel de des folosită ca referință. Așa am înțeles că s-a petrecut altceva, că a fost un alt motiv decât suprapunerea celor două mișcări.

În America și Anglia a existat conexiunea respectivă, dar în Europa a fost mai mult culturală. La sfârșitul secolului nouăsprezece, feministele europene au început să aibă un discurs puternic anti-sclavie. O aduceau în discuție pe Harriet Beecher Stowe, autoarea cărții Cabana unchiului Tom – care nu era feministă – și pe alte femei din mișcarea americană anti-sclavie, ca să spună: „Uite, am avut succes politic și a fost important pentru noi. De ce n-am avea dreptul să votăm?”. E incredibil că vorbesc doar de femei albe. Nu am găsit niciun exemplu de referință la Sojourner Truth (o activistă pentru drepturile femeilor de culoare, cunoscută pentru cartea Ain't I a Woman din 1851) sau la atâtea alte femei care au fost active atât în mișcarea anti-sclavie, cât și în mișcarea femeilor. 

Deci istoria sclaviei a fost folosită în moduri diferite?
Da. Au fost, de fapt, trei mișcări diferite ale femeilor: mișcarea burgheză, a femeilor moderate, mișcarea socialistă și mișcarea burgheză radicală, căreia i-au aparținut Wilhelmina Drucker și Dora Haver. 

Drucker și Haver vorbesc în revista lor Evolution, care a fost publicată între 1893 și 1926, despre o mentalitate de sclav adoptată de femei: ideea că femeile, la fel ca persoanele de culoare, sunt oprimate și, din cauza asta, nu se pot dezvolta. E o referință foarte specifică la sclavie și nu tocmai utilă, pentru că susține că nu violența împiedică persoanele de culoare să se dezvolte, ci faptul că acestea nu sunt dezvoltate mental.

Pe de altă parte, feministele din mișcarea burgheză, nu sunt prea încântate de metafora femeie-sclav și chicotesc când alții fac această comparație. În Ons Streven, o revistă pentru femei care a fost publicată între 1870 și 1878, au scris, de exemplu, într-o recenzie la The Subjection of Women, a lui John Stuart Mill, că „e cam nebunesc să vorbim despre sclavia femeilor”.

În această mișcare s-a pus mai mult accentul pe progresul treptat: femeile au convins populația, încet, dar sigur, că sclavia e un lucru rău. De exemplu, un articol zice așa: „După ce oamenii au realizat că o persoană nu are dreptul să dețină altă persoană, sclavia s-a încheiat”. Practic, dincolo de suprafață, chestia asta spune că activitățile civice precum scrisul și vorbitul sunt suficiente pentru inițierea unor schimbări sociale foarte importante. Din nou, nu e vorba de sclavie și de rolul albilor în ea, ci despre cum femeile burgheze educate au început să scrie și să vorbească despre lucruri.

În ciuda acestor referințe, nu se vorbea niciodată despre ce a însemnat sclavia și care a fost rolul albilor în ea?
În mare parte da. E important de notat că unele feministe, precum Drucker și Haver, au răspândit idei anti-imperialiste. În Evolution, au criticat ideea că europenii au adus civilizația în zonele colonizate. Era o idee specială pe atunci; multe feministe argumentau că femeile albe ar trebui să aibă mai multă putere ca să poată contribui la proiectul imperial. Un exemplu de feministă mai colonială e Aletta Jacobs.

În trecut, au existat feministe care au luptat activ împotriva sclaviei. Un astfel de exemplu e Anne Knight, o femeie din Anglia care, la un moment dat, s-a mutat în Paris și a devenit foarte activă în cercurile feministe. A luptat mult împotriva sclaviei, iar lupta ei era și filosofică.

Femeile precum Knight sunt considerate adesea personaje marginale. Una dintre feministele britanice mai recente a numit-o „un pic țăcănită”. Inițial, s-a documentat în lupta anti-sclavie și a adunat resurse. Mai târziu, când a mai crescut, a devenit tot mai vocală cu privire la cauza femeilor. Era considerată ciudată în vremea ei. Dar dacă omitem contextul istoric și vizualizăm cum călătoresc anumite idei, a fost foarte importantă. A fost un vehicul prin care pamfletele activistelor americane au ajuns la Paris. Ceea ce arată că și o persoană cu o reputație ciudată poate avea multă influență.

Feministele albe sunt criticate în continuare că nu recunosc și nu ascultă interesele femeilor de culoare. Vezi o conexiune cu cercetările tale istorice?
Se pot spune multe despre asta. Cred că munca mea contribuie la discuția despre excluziune. Cine e exclus? Și care sunt mecanismele de excluziune din mișcarea feministă? Un lucru mișto care se reflectă și în cercetarea mea e că feminismul de culoare e o mișcare separată și foarte veche, care are propriile idei. Azi există multe activiste de culoare care contrazic ideea că mișcarea femeilor a fost predominant albă până în 1980. La începutul secolului 19, au existat multe femei de culoare care și-au criticat și analizat foarte bine propria situație.

În cercetările mele, am analizat ce se petrecea în Europa și am concluzionat că multe voci nu erau auzite, din păcate. Am mai descoperit niște conexiuni pe care azi nu le mai ține nimeni minte. Un astfel de exemplu e Anne Knight, care i-a scris scrisori Margarettei Forten, o aboliționistă afro-americană. Din păcate, scrisorile nu au fost păstrate, știu doar că au fost scrise. Conexiunea a fost uitată, pentru că nu se potrivea în povestea despre femeile albe civilizate care au ajutat lumea să evolueze. 

Se poate spune că nici n-ar fi existat mișcarea femeilor dacă feministele n-ar fi putut folosi metafora despre sclavie?
E o întrebare bună, dar e greu să speculezi pe tema asta. E adevărat că metafora despre sclavie se găsește inclusiv în texte din antichitate. În Roma antică, sclav era o insultă, iar ideea a persistat și în literatura europeană. Contrastul dintre libertate și sclavie e o idee adânc înrădăcinată în mișcările sociale.

Dar ce arată cercetarea mea e că definiția conceptului de sclavie variază mult de la un secol la altul. După publicarea cărții Coliba unchiului Tom și după războiul civil, oamenii din Europa au început să vorbească la cină despre sclavii din colonii.

Asta nu înseamnă că erau în favoarea eliberării lor, dimpotrivă. E clar că la sfârșitul secolului nouăsprezece existau multe idei rasiste. Teoriile despre sclavie s-au schimbat cu fiecare deceniu.

Și încă se schimbă?
Da, clar. Și în opera Simonei de Beauvoir se reflectă ideea că femeile trăiesc în sclavie. De aceea e foarte important să analizăm critic această idee. În liceu, învățăm că o metaforă te ajută să exprimi ceva abstract prin ceva concret. Dar acest concret e doar un construct, desigur.

Mulțumesc, Sophie!

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.