Fotbalistul portughez care ar putea juca pentru România a scos tot naționalismul penibil din noi

16 august 2000. Emmanuel Olisadebe, un băiat de 21 de ani, de origine nigeriană, își face debutul pentru naționala de fotbal a Poloniei, chiar într-un meci amical cu România. Puternic, rapid și „letal” în fața porților adverse, aflat de numai trei ani în țara sa de adopție, atacantul născut la Warri îmbrăca tricoul „alb-roșu” după o campanie națională în forță pentru obținerea cetățeniei.

Inclusiv președintele de atunci al Poloniei, Aleksander Kwasniewski, insistase pentru acordarea cetățeniei lui Olisadebe, în regim de urgență. „E mai bun decât ceilalți”, asigura selecționerul Jerzy Engel. Iar vârful nigerian avea să-i răsplătească din plin pe polonezi: gol chiar la debut, cu România, apoi alte opt reușite în zece partide din campania de calificare la Mondialul din 2002.

Derulăm pe repede înainte și ajungem în România anului 2020. Mario Camora, portughez, obține cetățenia română, după aproape un deceniu petrecut în țara noastră. Îndrăgostit de locurile astea și doritor să joace pentru echipa națională, după cum a afirmat chiar el în numeroase rânduri, Camora a scos la suprafață, fără să vrea, o meteahnă de când lumea a românului: naționalismul prostesc.

Mario Camora a venit în România în 2011. A fost luat de CFR Cluj din Portugalia, de la Naval, iar de atunci a jucat numai pentru ardeleni. A strâns aproape trei sute de meciuri pentru campioana României, a luat vreo șase trofee și între timp a devenit căpitanul de neclintit al echipei, practic omul determinant pentru clujeni.

„Eu mă simt român. Familia mea este aici”, spunea recent portughezul, care a anunțat că se va stabili în țara noastră după ce va încheia cariera de fotbalist. „Mie, România mi-a dat totul. E țara mea”, explica Mario Camora în urmă cu ceva timp.

Lăsând însă la o parte declarațiile emoționante, realitatea este că portughezul este și un jucător de calitate, care și-ar găsi locul într-o echipă națională a României care scârțâie de ani buni. Fundaș stânga de meserie, Camora ar umple exact postul cu probleme din selecționata noastră.

La ultimele meciuri ale României, Nicușor Bancu a fost titular pe banda stângă a defensivei și, potrivit specialiștilor, s-a descurcat destul de prost. Nu a închis cum trebuie culoarele adversarilor și nici n-a impresionat prin centrările sale pe faza ofensivă. Cum alte soluții interne nu prea sunt, e evident că Mario Camora, cu experiența și valoarea demonstrată în ultimii ani, i-ar veni mănușă naționalei antrenate acum de Rădoi.

Doar că nici bine nu se uscase cerneala pe actele de cetățenie ale lui Camora că spațiul public a fost luat cu asalt de românii neaoși. De ăia care cer numai sânge de dac liber în echipa națională.

„Eu sunt mai naționalist, îmi doresc doar români pentru România. E părerea mea şi mi-o menţin. Poate fi schimbată doar dacă străinul în cauză ar fi Messi”. Asta a postat pe contul său de Facebook inegalabilul Ciprian Marica, pe care dacă nu ți-l amintești pentru cariera de fotbalist, sigur îl ții minte pentru episodul „Prosopul”, turnat la Cluj.

Marica a fost acompaniat de o grămadă de români sadea de pe rețelele sociale. Și de Viorel Moldovan, și el fost internațional, omul care la finalul lui 2019 vorbea cu patos despre „dacii liberi” și „costoboci”.

Ce e trist și totodată ciudat este că și Ciprian Marica, și Viorel Moldovan au jucat ani întregi prin „străinătățuri”, acolo unde să naturalizezi jucători care trăiesc în patria adoptivă e o practică uzuală. Cei doi au fost prin Franța, Elveția, Germania sau Spania, din păcate au rămas la nivel de „mă bat cu pumnu-n piept pentru cartierul meu”.

Iar susținătorii echipei naționale le-au ținut isonul. Câteva zeci de suporteri din grupul așa-zis ultras „Uniți sub tricolor” s-au strâns la Mogoșoaia, unde a fost cantonamentul României înaintea jocurilor cu Irlanda de Nord și Austria, ca să ceară „sânge românesc” la națională și să strige împotriva „importurilor surogat”.

Reacțiile anti-Camora au venit în contextul în care portughezul în cauză e alb, heterosexual și o rupe pe limba română mai bine decât mulți politicieni locali. Ba chiar omul știe și imnul. Dar nu cu mult înainte de naturalizarea lui Mario Camora, s-a discutat intens despre convocarea la echipa națională a lui Harlem Gnohere.

Zis „Bizonul”, Gnohere e un francez de culoare, născut la Paris, dar cu origini ivoriene. A venit în România din 2015 și a stat până în acest an, când a plecat în Belgia, după ce s-a certat rău cu Gigi Becali, care l-a făcut un pic la bani în perioada pandemiei.

Eventuala sa naturalizare, cerută de selecționerul de atunci, Cosmin Contra, a făcut valuri în fotbalul românesc. Toată floarea cea vestită, de la Anghel Iordănescu până la Gică Hagi, a sărit în sus, pe ideea „cum să aducem un franțuzoi la naționala asta atât de pură a României?”.

„Jucătorul meu e român și nu mai trebuie naționalizat. Îmi vine să râd”, zicea „Regele” Hagi, în tentativa de a-și plasa pe piață produsele șlefuite la Academia Viitorul. Mai tranșant de atât a fost Valeriu Răchită, fost fotbalist la Steaua. „A venit cu peste o sută de kilograme în România, din a doua liga franceză. Dacă era atât de bun, nu făcea pasul spre Ligue 1? Despre naționala Franței nu mai zic, niciodată nu putea ajunge acolo”, zicea Răchită.

Ca să fie decorul naționalist complet, fanii echipei naționale au dat un comunicat medieval în care specificau că se opun fermn naturalizărilor. „Națională, nu «Internațional București»”, au transmis atunci patrioții neamului, speriați că un băiat de culoare, altfel golgheter înnăscut și de departe cel mai în formă atacant din campionat la acel moment, ar putea să îmbrace tricoul sfânt al României.

Polonia, considerată cea mai conservatoare țară din Europa, nu l-a avut doar pe nigerianul Emmanuel Olisadebe. Chiar dacă și la Varșovia au existat voci care au cerut să nu mai fie aduși străini la echipa națională, prin selecționata „leșilor” s-au strecurat fotbaliști naturalizați, precum brazilienii Thiago Cionek și Roger Guerreiro sau francezii Damien Perquis și Ludovic Obraniak.

Mai aproape de noi, vecina Ungaria, o altă țară altfel faimoasă pentru naționalismul ei, mai ales în ultimii ani, n-a dat înapoi când a fost vorba să convoace un străin valoros. Ba chiar l-a naturalizat pe românul Vasile Miriuță, în anul 2000, care avea să joace de nouă ori pentru selecționata maghiară. Iar în 2018, ungurii l-au convocat la echipa națională pe nigerianul Kenneth Otigba, mutat în țara vecină pe când avea cinci ani.

Chiar și bulgarii au apelat la străini pentru echipa națională. E cazul lui Lucio Wagner, un brazilian get-beget, convocat la selecționata Bulgariei în 2006. Tiago Silva, alt brazilian, a fost și el chemat la naționala țării vecine.

România încă e conservatoare la capitolul ăsta. Când vine vorba de naționala de fotbal niciun străin nu a fost convocat, cu toate că numeroși jucători de afară au făcut carieră aici și unii erau eligibili pentru cetățenie. Singurul oarecum „intrus” ajuns să joace pentru România e Max Nicu, un fotbalist născut și crescut în Germania, însă cu părinți români.

Blocată în obsesia de secol XIX că naționala e doar pentru românii get-beget, care au mâncat parizer pe ziar și n-au avut banane când erau mici, România se chinuie. Fotbalul nostru încă se agață de performanța  „generației de aur” din 1994. Ne visăm tot tehnici și talentați, doar că fotbalul mare din Europa nu ne-a mai văzut la față de vreo 10-15 ani.

Realitatea, raportată chiar și la vecinii noștri, e crudă. În timp ce noi ratăm calificări pe bandă rulantă, polonezii și ungurii se bat de la egal la egal cu cei mari și puternici. Iar bulgarii, pe care mereu i-am considerat inferiori, măcar își amintesc de semifinala din 1994, când noi am prins doar sferturile, dar ne mințim că am fost senzaționali.