Cum e să crești cu o mamă cu autism

Poveste spusă de Anna (36 de ani), din Olanda, care a crescut cu o mamă autistă, traumatizată, care nu știa să reacționeze la emoții.

„Dacă ar trebui să-mi descriu copilăria pe scurt, aș zice: război de uzură. Am crescut cu o mamă traumatizată, care suferea de autism și n-a primit niciodată ajutorul de care avea nevoie, și un tată alcoolic. Vreau să îmi spun povestea pentru că mi se pare important să vorbesc despre impactul pe care l-a avut asupra mea viața alături de o mamă autistă. Înainte să-mi spun povestea, vreau să accentuez că există multe forme de autism și că fiecare situație e diferită. Cunosc persoane autiste care trăiesc bine mersi și ar fi niște părinți foarte buni.

Mama a ajuns în situația asta printr-o combinație de circumstanțe. În copilăria ei, mulți din familia ei au avut probleme mintale. Mama, care deja avea probleme cu interpretarea emoțiilor, n-a învățat niciodată cum să interacționeze cu alții. A suferit și o traumă în copilărie: tata mi-a povestit că bunica mea a încercat să se sinucidă și să-și omoare copiii. Nu vorbește despre asta – aproape tot ce știu despre mama am aflat de la tata. Asta a contribuit la imaginea negativă pe care o am despre mama.

Psihologa și cercetătoarea Beatrice Beebe a efectuat cercetări despre comunicarea non-verbală dintre mamă și copil. Asta arată cât de important e să ai o comunicare non-verbală bună cu mama în copilărie. În experimentul Still Face, al lui Edward Tronick, în care părinții se uită fără emoție la copilul lor, se vede cât de panicați sunt bebelușii dacă nu primesc o reacție de la părinții lor atunci când plâng. Mi s-au părut revelatoare aceste două studii.

Mama nu se încadrează în stereotipul autistului rigid. Autismul ei se manifestă printr-o aparentă lipsă de empatie, pentru că îi lipsește o conexiune din creier care ne ajută să interpretăm sentimentele altora. Oricât ar încerca, mama nu înțelege interacțiunile umane. 

Asta se manifestă în moduri subtile și mai puțin subtile, dar mai ales printr-un mod de comunicare foarte haotic. De exemplu, când vorbești cu ea, nu așteaptă niciodată un răspuns, pentru că nu înțelege cum să facă o conversație să curgă. Când mă răneam, în copilărie, îmi bandaja rana, dar nu se gândea să mă consoleze în vreun fel. Când mi-am rupt piciorul în timpul unei călătorii, mama nu m-a dus la doctor decât după trei săptămâni. N-a văzut sânge, așa că n-a înțeles că sufeream.

Pe mama o derutează și o copleșesc emoțiile. De exemplu, când fratele meu în vârstă de șase ani a venit acasă cu capul spart, l-a luat în brațe și a ieșit cu el în stradă în stare de panică. Mai târziu, i-am găsit cu un vecin care chemase ambulanța. Mama era atât de supărată încât ea a trebuit să fie cea consolată. Când fratele meu s-a întors de la spital, a fost ignorat și s-a simțit abandonat de mama. Uneori era atât de copleșită încât nu se putea exprima decât prin violență fizică. Când lucrurile deveneau prea greu de suportat, mă pocnea pe mine sau pe fratele meu. Tata mi-a zis că atunci când eram bebeluș, plângeam mult și mama pierdea controlul. O ducea la plimbare să o calmeze și pe mine mă lăsau să plâng în pătuț.

Mama a avut mereu un comportament instabil. De exemplu, la început îi plăcea să cumpere haine frumoase pentru mine și fratele meu, dar după ce și-a pierdut interesul în asta, a început să ne cumpere tricouri și pantaloni albi de la Zeeman. O colegă de la job mi-a sugerat să port ceva diferit când voi merge la facultate. Am fost cu ea la cumpărături și a fost un șoc pentru mine să aleg haine cu cineva care îmi înțelegea gusturile. Când mergeam la shopping cu mama, dacă îi spuneam că am nevoie de un pulover, îmi lua strict un pulover, nimic mai mult. Dacă nu găsea un pulover drăguț pentru mine, se supăra.

Relația noastră s-a îmbunătățit după ce am crescut. Comunicarea mea non-verbală din copilărie a înnebunit-o. După ce am învățat să mă exprim mai bine, a devenit mai puțin nervoasă. Pe de altă parte, a creat o altă tensiune între noi: când îi spuneam că am nevoie de mai multă înțelegere din partea ei, era teribil de rănită. Plângea disperată și îmi spunea că are intenții bune sau că e varză și nu face nimic cum trebuie. Mă făcea să mă simt ca un copil nerecunoscător.

E dificil să explici cum e când ești copil și mama ta are dificultăți în interpretarea emoțiilor. Uneori mă întrebam dacă e robot. În familia noastră nu se foloseau niciodată cuvinte pentru descrierea emoțiilor. Mama nu vorbea cu mine, ci vorbea spre mine. Nu se uita la mine, ci prin mine. Din cauza asta, mi-a fost foarte greu să îmi dezvolt abilități sociale și să-mi fac prieteni. Abia la maturitate am început să lucrez la asta.

Și pentru ea a fost stresant. E sociabilă, îi plăcea să vorbească cu lumea și tânjea după contact social. Și nu se poate spune că nu simțea nimic. Doar că nu știa să-și interpreteze propriile emoții. Uneori încerca să mă îmbrățișeze fix când nu era cazul și nu aveam chef. Nu știa ce-s alea bariere, limite. Uram chestia asta în copilărie și încă asociez îmbrățișările cu ceva înfricoșător. Cele mai liniștite momente erau când ne uitam cu toții la emisiunea de pictat a lui Bob Ross. Asta o calma pe mama. Cea mai caldă amintire din copilărie a fost când mama a croit o față de masă mare sub care mă puteam ascunde. Când mama era calmă, relația noastră se îmbunătățea.

Doar pentru că pentru mine a fost greu, nu înseamnă că e la fel pentru fiecare copil cu părinte autist. Sunt multe feluri de autism și sunt sigură că sunt și părinți autiști care se descurcă. Dar cred că nu vorbim suficient despre cum să fii un părinte bun. E important să clarificăm ce poate merge prost și să ghidăm părinții care au nevoie de ajutor. De exemplu, cei precum mama mea ar trebui să învețe că propriii lor copii au limite, chiar dacă ei nu simt asta. E crucial să știm ce se poate întâmpla rău și să vorbim despre asta.

S-au schimbat multe pentru mine după ce am început să trăiesc singură. Am întâlnit și alte persoane care au avut părinți autiști și am găsit un terapeut care m-a ajutat enorm. Acesta mi-a zis că, în copilărie, am învățat să nu am încredere în emoțiile mele și am ajuns să le ignor, iar asta a avut consecințe grave asupra mea. De exemplu, am simptome ale sindromului de stres post-traumatic. 

Copilăria m-a făcut o persoană foarte stresată: în contexte sociale, mă adaptez repede, de teamă să nu am vreo confruntare. Pe de altă parte, pot fi foarte încăpățânată, pentru că m-am ignorat mult prea mult timp.

Din fericire, pot vorbi despre asta cu partenerul meu. La a treia noastră întâlnire, i-am zis că nu vreau copii. Înțelege chestia asta. Mă doare, dar nu vreau să transfer suferința mea copiilor mei. Știu că nu le pot oferi o copilărie sănătoasă. Vreau să închei lanțul traumelor din familia mea. N-o să pasez durerea mai departe.”

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.