O fotografie cu o femeie moartă a dus la legalizarea avorturilor în lume în ciuda creștinismului

În 1973, revista Ms. a publicat o fotografie tulburătoare cu o femeie pe nume Gerri Santoro, care murise în urma unui avort ilegal. La vremea respectivă, nimeni n-avea de unde să știe ce impact va avea asupra mișcării pentru dreptul de a alege, sau câte zeci de ani la rând aveam să mai luptăm pentru ca femeile să nu mai fie nevoite să apeleze la proceduri ilegale.

În onoarea centenarului organizației Planned Parenthood, analizăm în profunzime istoria și viitorul drepturilor reproductive. Citește mai multe materiale pe tema asta aici.

Lumea aflase de ce murise Geraldine „Gerri" Santoro – din cauza unui embollism pulmonar provocat de un avort ilegal – înainte chiar să afle cum o cheamă.

Pe 8 iunie 1964, femeia măritată, în vârstă de 28 de ani, și amantul ei, Clyde Dixon, s-au cazat la Norwich Motel, în Connecticut, astăzi închis, fără bagaje sau schimburi pentru a doua zi. În schimb, ea adusese un cateter și un manual. Santoro, gravidă în șase luni și jumătate, era pregătită să-l lase pe Dixon să-i facă un avort ilegal – asta până a ajuns să aibă hemoragie în timpul procedurii, iar Dixon s-a panicat și a lăsat-o pe Santoro să sângereze până la moarte pe podeaua motelului.

Cadavrul complet gol al lui Santoro a fost descoperit de o cameristă abia a doua zi – îngenunchiată și cu pieptul prăbușit peste genunchi. Între ea și covor nu se aflau decât cearșafurile îmbibate de sânge.

La vremea respectivă, cadavrul lui Santoro a fost fotografiat pentru consemnarea dovezilor de la locul faptei; în aprilie 1973, la nouă ani de la moartea ei și la doar o jumătate de ani de la decizia în cazul Roe v. Wade, revista Ms. a publicat fotografia cu Santoro. La momentul ăla, cadavrul era anonim pentru ei.

Articolul și imaginea au fost publicate sub titlul „Să nu se mai repete niciodată" și au devenit rapid simboluri iconice ale mișcării pentru dreptul la avort. După decizia în cazul Roe v. Wade, editorii revistei Ms. credeau că lupta se terminase, în sfârșit.

„La momentul ăla, credeam cu naivitate că ăsta e finalul poveștii și că femeile n-o să mai zacă niciodată într-o baltă de sânge pe podea, într-o cameră de hotel, din cauza unui avort ratat", zice Suzanne Braun Levine, care a fost primul editor al revistei Ms., de la fondarea acesteia, în 1972, până în 1988. „Că, odată ce Curtea Supremă a dat verdictul ăla, avorturile în siguranță o să fie accesibile oricui, oriunde."

La celălalt capăt al firului, Levine râde.

Născută pe 16 august 1935, Gerri Twerdy a crescut cu zece frați și patru surori la o fermă bătrânească din localitatea rurală South Coventry, Connecticut. În documentarul din 1995, Leona's Sister Gerri, familia și prietenii își amintesc de ea: se cățăra în copaci ca să evite treburile casnice care nu-i plăceau, chiulea de la școală împreună cu prietena ei cea mai bună ca să se schimbe de rochiile care respectau codul de culori impus de școală și să-și tragă pe ele blugii și întotdeauna mirosea a gumă de mestecat Juicy Fruit.

Dar la doar 18 ani, grăbită să se mărite înaintea prietenei ei cele mai bune, Gerri s-a hotărât să se mărite cu un tip pe care-l cunoscuse într-o stație de autobuz, cu patru săptămâni înainte. Îl chema Sam Santoro și avea să-i facă lui Gerri două fiice – pe ambele tatăl avea să le abuzeze fizic. Deci atunci când l-a cunoscut pe Clyde Dixon, în vârstă de 43 de ani, coleg la Școala de Asistente Mansfield, care, după toate aparențele, ținea la ea, și l-a luat amant în perioadele în care Sam locuia și muncea în California. Dar când Gerri s-a trezit însărcinată, cu Sam, care habar n-avea de nimic și urma să se întoarcă în curând în Connecticut s-o viziteze pe Gerri și pe fiicele lor, și-a făcut griji pentru siguranța ei.

Așa că Gerri, sau „Margaret Reynolds", conform registrului de cazări de la motel, s-a cazat în camera de hotel cu Dixon, doar ca să moară singură, după ce Dixon a încercat și a eșuat să avorteze fetusul cu un cateter.

Peste trei zile, Dixon și Milton Ray Morgan, un coleg de la Mansfield, care l-a ajutat pe Dixon să ajungă la manual, aveau să fie arestați, iar Dixon avea să fie pus sub acuzare pentru omor din culpă și „conspirare la comiterea unui avort ilegal". A stat un an la închisoare.

Se estimează că, înainte de decizia din cazul Roe vs. Wade, 1,2 milioane de femei din Statele Unite recurgeau la avorturi ilegale, cât și că avorturile alea au dus în mod direct la până la cinci mii de decese pe an, conform Fundației NARAL. Cu cât legile privind avortul sunt mai restrictive într-o țară sau un stat, cu-atât sunt mai dese avorturile nesigure, care azi provoacă circa 13% din decesele maternale la nivel global, conform unui studiu din 2008 al Organizației Mondiale a Sănătății.

„Avorturile nesigure sunt adeseori practicate de personal necalificat, fără competențe, care provoacă avortul, iar unele avorturi sunt auto-provocate", explică studiul WHO. Lipsa măsurilor de siguranță, a condițiilor de igienă și administrarea eronată a medicamentelor pot să ducă la chestii gen sepsis post-avort, hemoragii și traume genitale – care pot să provoace moartea.

Când Curtea Supremă a decis cu 7 la 2 în cazul Roe vs. Wade, pe 22 ianuarie 1973, și a anulat astfel toate legile statale care restricționau sau interziceau femeii dreptul de a face un avort în timpul primului trimestru de sarcină, Levine și Roberta Brandes-Gratz, femeia care a scris articolul care însoțea poza veche de nouă ani din Ms., credeau amândouă că bătălia a fost câștigată.

Brandes-Gratz intenționase inițial să-și publice materialul într-o țară pre-Roe vs. Wade. A scris un articol despre avort cu trei luni înainte de verdictul Curții Supreme, dar când s-a anunțat decizia, cu doar câteva săptămâni înainte să i se publice articolul, s-a chinuit să schimbe repede tonul materialului. „Scriam despre mai multe teme care vizau în mod direct femeile, cum ar fi violul, divorțul și adopția", povestește Brandes-Gratz despre perioada în care a lucrat la Ms. Își amintește de un articol despre viol, care a provocat o modificare a legislației din New York. „Deci după articolul despre avort și Roe vs. Wade, am zis: «Ok, acum că s-a rezolvat problema asta, ce mai urmează?»".

Mai avusese dintotdeauna de gând să publice fotografia cu Santoro. Coaliția Westchester pentru Legalizarea Avortului (WCLA) trimisese o copie a fotografiei la revista NYC Medical Examiner, de unde Ms. a făcut ulterior rost de ea (deși nici Levine, nici Brandes-Gratz nu-și amintesc cum anume). Și în numărul din primăvara lui 1973, într-un material de două pagini, fotografia micșorată și plasată în centrul paginii a fost publicată în stânga, iar articolul, care ocupa o pagină întreagă, a fost publicat în dreapta.

„Era ca o insuliță în mijlocul unei pagini goale, ca și cum ai fi văzut [scena] printr-un vizor", își amintește Levine.

Zice că ea votase ca imaginea să fie publicată pe coperta numărului, dar redacția a considerat că imaginea micșorată ar fi mai de impact. Retrospectiv, Levine e de acord că asta a fost decizia potrivită. „Deși nu știu dacă [publicarea imaginii] a fost decizia corectă, având în vedere cât i-a bântuit pe unii", zice tot ea.

În ciuda încărcăturii politice a imaginii, nici Levine, nici Brandes-Gratz nu-și amintesc să fi generat cine știe ce mare reacție la început, fie ea pozitivă sau negativă. Ambele pun lipsa generală de atenție pe seama faptului că femeile nu erau dispuse să susțină public avortul pe vremea aceea. Abia când Brandes-Gratz a participat la un marș de susținere a dreptului de a alege, în anii '80, cu fiica ei, și-a dat seama de influența imaginii; a văzut atunci o femeie care purta un poster cu fotografia mărită, după care fiica ei i-a explicat că imaginea aia e peste tot.

În anii '90, Brandes-Gratz a revenit asupra corectitudinii etice a deciziei de a publica imaginea, când au contactat-o membrii familiei lui Santoro, supărați din cauza imaginii. Sora lui Santoro, Leona Gordon, care a recunoscut-o pe sora ei în imaginea cu femeia „anonimă" din Ms., era supărată din cauza publicării unei fotografii vechi de aproape zece ani. Fiicele lui Gerri, Joannie și Judy, știau – și credeau, până la publicarea fotografiei din Ms. – că mama lor a murit într-un accident de mașină.

Gordon a realizat documentarul Leona's Sister Gerri în 1995, ca să dea o identitate și vieții, nu doar morții surorii ei. „Cum au îndrăznit s-o ia pe mama mea frumoasă și s-o arate așa în public?", spune un citat din Joannie, într-un articol din 1995 din New York Times.

Fotografia a devenit, probabil, celebră, din cauza identității aceleia anonime la deces: Geraldine Santoro, persoana aceea fără nume și fără chip, reprezenta toate femeile care-au suferit din cauza unor avorturi ilegale eșuate și toate femeile care se temeau c-ar putea să se trezească în aceeași postură, într-o zi.

În 2004, Joannie s-a înscris la primul ei marș pro-avort împreună cu fiica ei. Și-a canalizat furia în activism, ca să se asigure că n-o să mai aibă nimeni parte de soarta mamei ei. Apoi a scris și pe blog despre dreptul femeii de a alege, după ce o prietenă i-a explicat fiicei ei cum să-și provoace singură un avort. „Până acum câțiva ani, aș fi zis că ororile trecutului sunt doar cicatricile unei bătălii câștigate cu greu", a scris ea. „Acum, când fiicele mele își pierd pe nesimțite drepturile, sub ochii mei, și când ororile trecutului meu se transformă în realitatea lor, îmi dau seama că n-am făcut absolut nimic să împiedic asta. Nu știu dac-o să schimb vreodată ceva, dar știu că-i momentul să-ncep să fac un efort – până nu e prea târziu… Sunt fiica lui Gerri Santoro și fiicele mele n-o să-i poarte mai departe moștenirea".

„Având în vedere politicile vizuale de la începutul anilor '70 din Statele Unite, unde imaginile cu fetuși primeau mai multă atenție ca niciodată, în cadrul campaniilor anti-avort, nu-i nicio surpriză că imaginea asta a ajuns în paginile unei importante publicații feministe", scrie Maureen McNeil despre poza cu Santoro, în Transformations: Thinking Through Feminism. „Imaginile care par să aducă dovezi despre experiențele împărtășite ale femeilor, «adevăruri» pe baza cărora se pot emite cerințe politice, atârnă greu în medierea procesului de construcție a luptei feministe".

La începutul anilor '60, imaginile obținute prin ultrasunete – care fuseseră inițial folosite de detectoarele sonare în bătăliile cu submarine, dar care începuseră încet să pătrundă în diverse domenii medicale – au fost introduse în domeniul obstetric, conform studiului lui David Graham din 1982, „Ultrasunetele în obstetrica clinică". La scurt timp după introducerea imagisticii fetale în practica clinică, imaginile au început să pătrundă și în mass media. În 1962, imaginea unui fetus solitar, plutitor, a apărut ca material promoțional pentru o carte intitulată Primele nouă luni de viață în revista Look, în care fetusul era denumit „bebelușul" și, deși era descris cu pronumele de gen masculin „el", acest „bebeluș" s-a dovedit a fi o „ea". Peste trei ani, revista LIFE a publicat eseul fotografic revoluționar al lui Lennart Nilson, despre un fetus de 18 săptămâni cu titlul „Drama vieții dinainte de naștere". Fotografiile au devenit pe loc materiale de propagandă anti-avort și activiștii promovează munca lui Nilsson pe site-urile lor până-n ziua de azi.

În studiul din 1987, „Puterea culturii vizuale asupra politicilor reproductive", Rosalind Pollack Petchesky explorează modul în care imaginile cu fetuși – preferatele mișcării anti-avort – au prezentat fetusul, de-a lungul istoriei, drept „primar și autonom", iar corpul mamei a fost tratat doar ca un mediu în care se dezvoltă viața asta nouă. Ca atare, imaginile astea voyeuriste au devenit mijloacele perfecte de propagandă, numai bune de distribuit pe la clinici, prin tribunale și pe la centre de avorturi.

„Legiunile alea de femei de dreapta din mișcarea anti-avort care flutură pe la demonstrații poze cu fetuși morți în ipostaze ultra-violente, sau care plutesc prin spațiu ca-ntr-un vis, participă la un carnaval vizual care înjosește în mod direct femeile și, ca atare, se înjosesc și ele", scrie Petchesky. „Când flutură pozele cu fetuși ca niște icoane, ca niște fetișuri, la propriu, propagă și omagiază, în egală măsură, imaginea fetusului ca erou spațial autonom, în timp ce femeia însărcinată e redusă la noțiunea de «spațiu gol»."

Mesajul anti-avort din genul ăsta de imagini e simplu: fetușii au o existență ontologică, spirituală, nelegată de mamele lor. Imaginile astea cu „bebeluși", cum le zic susținătorii mișcării anti-avort, au o șansă la viață. De-asta revista Ms. le-a răspuns cu moarte, în încercarea de a le combate popularitatea.

Imaginea asta a fost consecința unui sistem înapoiat de legi, care le-a transformat pe femei nu doar în criminale, ci, de multe ori chiar și-n cadavre.

„Adoptată ca simbol al mișcării pentru dreptul la avort, imaginea femeii moarte a fost și va continua să fie citită în legătură cu imaginile cu fetuși și cu discursurile care circulă pe tema existenței independente a fetușilor, pe care încearcă s-o medieze imaginile astea", scrie Petchesky despre imaginea cu Santoro. „Complexitatea problemelor cu care se confruntă actorii de pe scena politică e redusă la întrebări bazate pe dihotomii, încărcate moral, despre viață versus crimă, femei versus fetuși și corect versus greșit."

Nina Berman, fotograf documentarist și profesor la Școala de Jurnalism de la Columbia face și ea referire la dihotomia dintre propaganda anti-avort, fetișistă și „centrată pe țesut și fetus" și imaginile taberei care militează pentru dreptul de alege, centrate pe femei. Ca atare, înțelege de ce a fost publicată în Ms., o revistă care avea o agendă politică anume, dar spune că nu și-ar putea imagina c-ar fi publicat-o vreo revistă populară – nici azi, nici în anii '70.

„Presa americană a fost mult mai precaută în ce privește publicarea reprezentărilor explicite ale violenței asupra unor subiecți americani, sau a unor situații violente care au loc aici", spune ea. „E mult mai probabil, deși atitudinea e tot rezervată, să se publice fotografii cu acte explicite de violență care au loc în alte părți ale lumii. Există un soi de frământare, când vine vorba de publicarea unor imagini prea tulburătoare, pentru că ar distruge anumite mituri ale societății, legate de cine suntem și ce facem."

După Berman, imaginea concentrată pe moarte amintește și de trecut. Deși și azi accesul la avort e obstrucționat, lupta se concentrează pe altceva.

„E mai puțin despre moarte", zice ea, „și mult mai mult despre accesibilitate".

Astăzi, rata deceselor provocate de avorturile induse e de 0,6 la fiecare o sută de mii de proceduri în Statele Unite, ceea ce face avortul la fel de sigur ca o injecție cu penicilină, conform Organizației Mondiale a Sănătății. Decesele provocate de avorturi sunt, de asemenea, „rare în țările în care procedura e legală, accesibilă și e realizată la începutul sarcinii, de personal calificat", conform NARAL.

Însă tot OMS susține că în 2003, 13% din toate morțile maternale din lume s-au datorat avorturilor în condiții nesigure – iar proporția a rămas neschimbată în 2008. Deși decizia din cazul Roe vs. Wade a legalizat avortul în Statele Unite acum mai bine de 40 de ani, accesul la avort în condiții de siguranță și legal – atât în Statele Unite, cât și în restul lumii – nu-i întotdeauna posibil. Chiar anul ăsta, în Indiana, Guvernatorul Mike Pence a aprobat o lege foarte crudă care le-ar obliga pe femeile din statul respectiv să achite înmormântări pentru fetușii avortați; iar în mai multe state există legi care impun „condiții de internare", perioade de așteptare și acorduri de transfer al pacienților – toate împiedică accesul legal al femeilor la îngrijirea reproductivă.

„Deși pe vremea aia nu existau prea multe opțiuni, iar azi avem [mai multe] – inclusiv contraceptivele și pastila de a doua zi – tot sunt multe obstacole", zice Berman. „Nu mai ai senzația că încă mor femeile din cauza avorturilor ilegale, motiv pentru care imaginile din ziua de azi se concentrează pe chestii de genul: «Prin ce trec femeile ca să ignore oamenii care urlă la ele că-s ucigașe de copii în fața clinicilor?»".

Când Levine și Brandes-Gratz au publicat fotografia cu femeia anonimă în 1973, intenția lor a fost s-o conserve ca relicvă a unui timp trecut – să ilustreze grafic progresul pe care l-a adus decizia în cazul Roe vs. Wade. Dar când Levine și Brandes-Gratz vorbesc despre imagine, patruzeci de ani mai târziu, tonul din vocile lor nu amintește de tonul de sărbătoare al sloganului „Să nu se mai repete niciodată".

„Una sau două generații de tinere nu cunosc geneza fotografiei ăsteia", zice Brandes-Gratz. „Imaginea asta a fost consecința unui sistem înapoiat de legi, care le-a transformat pe femei nu doar în criminale, ci, de multe ori chiar și-n cadavre. Cine s-ar fi așteptat, cine-ar fi putut să știe cât o să mai dăm înapoi de-atunci și până acum."