Părinții care nu-și vaccinează copiii ar trebui să plătească o taxă de viciu

Săptămâna trecută, președintele Trump s-a întâlnit cu omologul său australian, prim-ministrul Malcolm Turnbull, pe nava USS Intrepid la New York. Dincolo de faptul că au aplanat un telefon tensionat și un tweet ostil din ianuarie, surse din interior spun că cei doi au discutat teme precum ISIS, Coreea de Nord, siguranța globală și înăsprirea politicilor de imigrație. Relațiile au fost reparate, iar Trump chiar a declarat în public că Australia are „un sistem de sănătate mai bun ca al nostru", la doar câteva după ce Legea Sistemului American de Sănătate a trecut de Camera Reprezentanților.

Dar poate dacă Turnbull și Trump ar fi discutat între patru ochi, prim-ministrul australian ar fi insistat și l-ar fi presat pe Trump să se răzgândească pe tema vaccinurilor. La urma urmei, Statele Unite se confruntă cu o revenire periculoasă a unor boli despre care se credea că le-am lăsat de mult în urmă. (Fii atent la actuala epidemie a virusului potențial mortal de pojar din Minnesota, cea mai nasoală din ultimii treizeci de ani.)

De când și-a început mandatul acum doi ani, Turnbull a luptat agresiv împotriva puternicei mișcări anti-vaccinare, care a prins rădăcini în Australia la începutul anilor 1990 și a scăzut rata imunizării până la aproape 70% în multe zone din țară. Epidemiile de pojar, o boală clasificată în continuare drept eliminată în Australia, au devenit incidente anuale, provocate de adunările de mase mari de oameni, precum cele de la festivalurile de muzică dance. Cel mai nasol episod de genul ăsta a avut loc în 2012, când 168 de persoane au fost infestate într-un șir de suburbii din afara Sydneyului.

Ca reacție directă la epidemiile astea, guvernul lui Turnbull a emis un amendament controversat la principalele legi de servicii sociale din Australia, care a intrat în vigoare în ianuarie anul trecut și care se numește No Jab, No Pay (en., „Nu te-nțepi, nu primești"). Conform acestuia, familiile care refuză să-și vaccineze copiii până în martie 2016 și care nu sunt scutite medical nu vor beneficia de prestații de îngrijire a copilului în valoare de până la 11 500 de dolari. (În engleza britanică și australiană, jab se spune în argou la imunizare, cam cum se folosește în engleza americană cuvântul shot.) Premiza acestei politici e simplă; șantajul fiscal va convinge suficienți sceptici pe tema vaccinării să se gândească mai bine la beneficiile acestora și va crește rata de imunizare la cel puțin 95%. Ăsta e pragul de „imunitate de turmă" împotriva virușilor foarte contagioși precum pojarul, acceptat la scară largă de experți.

Săptămâna trecută, o epidemie de pojar în stilul deja cunoscut a început din nou să se desfășoare la Sydney. Dar vaccinurile au bătaie lungă în sistemul public de sănătate și, la doar un an de la intrarea în vigoare a măsurii No Jab, No Pay, rezultatele pe care le-a dat până acum sunt impresionante, în ce privește atingerea scopurilor de acoperire. Înainte de termenul impus în martie, numărul de „sceptici conștienți" a scăzut cu 9 500. Prin comparație cu cifrele din 2015, fiecare stat din Australia se află mult mai aproape sau chiar a depășit ținta de rată a imunizării de 95% impusă de la Canberra, pentru populațiile cu vârsta de un an și doi ani.

Peisajul vaccinării în sistemul public de sănătate din SUA actuală seamănă în mai multe feluri cu cel din Australia, de la începutul anilor 1990. Mișcarea anti-vaccinistă capătă rapid credibilitate, atât din punct de vedere cultural, cât și politic, susținută de o șleahtă de celebrități care-și împărtășesc public reticența de a-și imuniza copiii, precum și de o administrație care a cochetat cu ideea de a pune influenceri din cadrul mișcării la cârma unor comitete guvernamentale despre siguranța vaccinurilor. În ultimii câțiva ani, procentul de copiii cărora li s-au acordat scutiri de la respectarea programului de vaccinare a crescut. Iar CDC-ul raportează că, la nivel național, doar 71,6% dintre copiii cu vârste cuprinse între 19 și 35 de luni au primit seria de șapte vaccinuri recomandate. În câteva state, procentul ăsta a scăzut, chiar, sub două treimi din populație ceea ce riscă să expună poate câteva milioane de persoane la boli care pot fi preîntâmpinate prin vaccinare.

Astăzi, schimbările înregistrate de cifrele astea abstracte au consecințe concrete. Chiar luna trecută, patru studenți la Universitatea din Rhode Island au fost infectați într-un focar de oreion, iar mai-sus-menționatul focar de pojar din Minnesota a zguduit comunitățile de imigranți somalezi, pe care-i vizează din greu membrii comunității anti-vacciniste. Ratele de imunizare din comunitățile astea au scăzut cu 50% în zece ani.

Rata scăzută a vaccinării în Statele Unite e o problemă deosebit de spinoasă pentru studenții mediciniști și pentru alții care intră în domeniu. Profesioniștii din domeniu sunt educați să respecte grijile pacienților și să le acorde autonomie asupra deciziilor pe care le iau în cele din urmă, după ce le oferă informații relevante și le răspund la întrebări. Cu toate acestea, zeci de ani de cercetări au expus virtuțile vaccinurilor și au demonstrat în mod repetat că sunt ieftine, sigure, eficiente și salvează, la propriu, milioane de vieți. S-ar putea argumenta, chiar, că dacă nu le administrezi faci un rău sănătății personale a pacienților și imunității de turmă din comunitățile noastre. Cu alte cuvinte, le-am face un grav deserviciu atât lor cât și celorlalți pacienți ai noștri dacă n-am presa pe tema asta pacienții sceptici față de vaccinare.

O variațiune pe tema politicii australiene No Jab, No Pay implementată în Statele Unite s-ar putea dovedi o soluție viabilă la problema vaccinării, pentru că ar comunica beneficiile pe care le aduc vaccinurile publicului și, în același timp, ar respecta și autonomia pacientului. Dacă ținem cont de structura impozitării în SUA, o politică de tipul No Jab, No Pay, care afectează în mod direct creditele de impozitare pentru copii, ar exclude familiile care câștigă venituri de peste 110 de mii de dolari pe an. Însă un impozit pe vaccin, propus informal pentru prima oară de economistul Mark Pauly, specializat în sănătate, ar putea afecta toate familiile. Și poate-ar trebui s-o încercăm.

Deși s-ar putea să sune dubios la început, un impozit pe vaccin ar avea sens, dacă iei în calcul efectele externe sau beneficiile și pierderile neașteptate suferite de societate, care decurg din deciziile individuale. Imunitatea de turmă e un exemplu clasic de efect extern pozitiv: o comunitate devine mai protejată împotriva unei boli, fără niciun cost suplimentar, atunci când un individ alege să se vaccineze. În mod previzibil, când un individ refuză să se vaccineze se creează un efect extern negativ și toți ceilalți oameni dintr-o școală, un cartier, un aeroport sau un parc de distracții își pierd, drept consecință, imunitatea de turmă.

Efectele externe negative sunt o constantă în domeniul sănătății publice, cum demonstrează fumatul pasiv într-un bar de la fumul de țigară sau poluarea aerului într-o comunitate de la o uzină pe cărbuni care emite dioxid de carbon, iar guvernele corectează efectele astea în mod regulat prin impozitare, forțând astfel consumatorul să achite costurile „sociale" integrale ale unei anumite acțiuni. În țara noastră, ne convin la modul public taxele de viciu impuse asupra tutunului, alcoolului și, mai nou, asupra marijuanei. După aceeași logică, guvernele din întreaga lume au luat în calcul și-au implementat impozite pe carbon, pentru a reduce poluarea.

De ani de zile, guvernele și ONG-urile laolaltă au creat programe de succes de transfer de lichidități în sistemul de sănătate publică (cunoscute și sub acronimul CCT), pentru a elimina sărăcia. Adeseori, le-au cerut beneficiarilor să se imunizeze. Un impozit pe vaccinare ar constitui o continuare a acestei tendințe și a celorlalte taxe pe viciu, pentru că s-ar folosi de dovezi pentru a construi politici. Din punct de vedere politic, s-ar putea întemeia pe sprijinul puternic (și rar) conferit vaccinării de ambele partide. Un sondaj recent de la Pew Research arată că 73% dintre persoanele care se identifică drept conservatoare și 90% dintre liberali susțin cerința de a vaccina copiii înainte de începerea școlii. Mai relevă și faptul că 88% dintre americani cred că beneficiile vaccinului ROR depășesc riscurile.

Sigur, indiferent cât de utilă ar fi o astfel de politică pentru sănătatea publică, tot pute a politici tehnocrate afectate din greu de controverse etice. Ce-i drept, cel mai probabil ar scoate la iveală și alte dezbateri publice asemănătoare, cum ar fi taxa propusă de Michael Bloomberg în New York acum vreo zece ani, asupra băuturilor carbogazoase. La momentul respectiv, s-a spus despre campania acestuia împotriva industriei respective că restricționează libertăți și că forțează indivizii să ia decizii incomode, pentru că așa le impune un guvern intervenționist. În cazul No Jab, No Pay, criticii au mers chiar mai departe și-au susținut că politica asta e discriminatorie împotriva anumitor grupări religioase care se opun vaccinării. În peisajul complicat al asigurărilor de sănătate din America, o politică asemănătoare ar mai risca și să penalizeze familiile din clasa muncitoare, care n-au acces la servicii bune de sănătate și nici n-au cum să respecte cerințele de vaccinare. După cum a sugerat și Pauly, alte probleme ar mai putea să decurgă și din prețul impozitului în sine, precum și din decizia despre cheltuirea veniturilor colectate astfel.

Însă multe dintre îngrijorările pe care le suscită experimentul nostru teoretic pot să fie respinse. Intervențiile în sănătatea publică bazate pe dovezi atât de puternice precum cele în favoarea vaccinurilor rar sunt descrise de opinia publică drept coercitive și limitative din punct de vedere al libertăților – la fel ca și-n cazul centurilor de siguranță și al tratării apei. O recenzie publicată de curând în Vaccine arată că există doar două religii, creștinismul științific și biserica reformată olandeză, care se poziționează ferm împotriva vaccinării. Enoriașii amândurora ar putea fi scutiți de această politică. Vaccinarea e mai accesibilă ca niciodată în America, pentru că, momentan, companiile de asigurări sunt obligate de Legea Sănătății Accesibile să ofere vaccinuri ca beneficiu esențial de sănătate. (Deși, din păcate, Legea Sistemului American de Sănătate s-ar putea să schimbe situația în anumite state.) Pentru cei care nu sunt asigurați sau sunt asigurați deficitar, centrele comunitare de sănătate și agențiile de sănătate locale, din ținuturi, folosesc programe finanțate din bugetul federal, precum Vaccines for Children, pentru a imuniza pacienții ieftin sau pe gratis. Chiar veniturile obținute din aplicarea impozitului ar putea să fie folosite pentru a finanța un program care să plătească vaccinarea tuturor copiilor care nu sunt prinși în sistem.

Poate că o politică precum impozitul pe vaccin sună ca o reacție extremă, pentru a corecta o singură problemă de sănătate publică. Dar, dincolo de devastarea pe care o provoacă focarele pasagere de infecție, nu-i greu să uiți de complicațiile pe termen lung pe care le provoacă multe dintre bolile care pot fi prevenite prin vaccinare și care-n trecut erau atât de răspândite. Atât pojarul cât și varicela pot să rămână latente ani de zile în corpul uman, ca apoi să reapară sub forma unor boli neurologice debilitante, precum encefalita și zona zoster, după zeci de ani. Rubeola în primul trimestru de sarcină al unei mame însărcinate, nevaccinată, poate să contribuie la numeroase maladii congenitale, printre care surzirea și orbirea. Un impozit pe vaccin s-ar putea să ajute, totuși, în lupta pentru a lăsa totuși în urmă genul ăsta de povești.