Alcoolul mi-a transformat părinții în monștri

Era frig și am mizat pe asta ca să nu fac absolut nimic sâmbătă. De fapt, eram mahmură. O zi pierdută, ca multe altele.

Pentru mine doar o zi irosită, dar, pentru unii oamenii, alcoolul poate însemna o viață irosită. Alcoolul - sau etanolul - e una dintre cele mai periculoase substanțe și e foarte greu să scapi când devii dependent de ea. Dar ce faci când părinții tăi sunt alcoolici și te uiți neputincios la ei cum se autodistrug? Conform psihiatrei Caroline Depuydt, directoare a centrului Epsylon din Bruxelles, între zece și douăzeci la sută dintre copii au cel puțin un părinte alcoolic.

În timpul carierei sale, Depuydt a urmărit mai mulți pacienți care au trăit în copilărie cu un părinte alcoolic. Ea spune că, atunci când alcoolul pătrunde în dinamica de familie, copiii sunt mai expuși abuzurilor verbale, fizice sau neglijenței. De multe ori, sunt nevoiți să aibă singuri grijă de ei și să se ocupe de propria educație. Gravitatea consecințelor depinde de situația familială și de gradul de alcoolism al părintelui, dar, în general, copiii cresc cu un sentiment profund de singurătate.

Copiii părinților dependenți de alcoolism au de patru ori mai multe șanse să devină alcoolici decât alții, adaugă Caroline Depuydt. Pe lângă motivele genetice (care cântăresc între 35 și 40 la sută), mediul familial influențează credințe și transmite tipare comportamentale care pot duce la dezvoltarea unei dependențe mai mult sau mai puțin severe.

Zéphyr, Camille și Ingrid au experimentat asta pe pielea lor. Cei trei, cu vârste între 23 și cincizeci de ani, ne-au povestit cum le-a complicat dependența de alcool relațiile de familie și ce impact a avut asupra identității lor.

Am locuit mereu cu mama și sora mea mai mică. Până la o anumită vârstă, se poate spune că am avut o copilărie fericită. În familia mea, tata a fost mereu impulsiv. Când eram mic, era mișto, era genul care îmi zicea: „Îți plac baloanele cu aer cald? Haide, mâine vom zbura spre cer!” Când aveam 12 sau 13 ani, a hotărât să renunțe la fumat. Mai întâi a înlocuit țigările cu mâncarea, apoi cu alcoolul. A început să bea tot mai mult și mai des.

În adolescență, când aveam vreo 15 ani, nu eram total conștient de problemă. Știam doar că după a doua sticlă de vin o să devină nasol. Era agresiv și enervant. Îl vedeam treaz doar 25 de minute, dimineața. Venea de la muncă la ora 6 seara și până la ora 7 deja termina o sticlă. În timpul cinei, începea a doua sticlă, pe care o termina pe la 8.30. În scurt timp, am încetat să mai luăm cina împreună ca o familie, pentru că mereu se termina cu urlete și lacrimi. Eu și sora mea dădeam tot mai rar pe acasă. Eu m-am refugiat în jocuri video. Imediat ce veneam de la școală, mâncam și apoi mă jucam.

Când am împlinit 18 ani, lucrurile au luat o turnură gravă. A luat-o complet razna. Într-o zi, a zis: „Înnebunesc dacă mai stau aici, trebuie să plec”. Dar a mai stat patru luni cu noi. Mânca și bea în întuneric, în tăcere totală. Nu am vorbit deloc în perioada asta. Singurele noastre interacțiuni erau certurile. Bea cam două sau trei sticle pe zi. Nu avea rost să vorbești cu el după ora 8 seara, pentru că oricum nu mai ținea minte nimic a doua zi. La un moment dat, s-a dus la doctor și i s-a recomandat să se interneze la reabilitare. Apoi a mers la un psihiatru care i-a prescris analgezice. Amesteca alcoolul cu medicamentele, dar apoi a încetat să mai ia medicamentele, pe motiv că îi furau strălucirea din viață.

Într-o zi a plecat de tot. Am fost ușurați, dar evident că toată chestia asta și-a lăsat amprenta asupra noastră. Îmi trimite, din când în când, niște e-mailuri nebunești. Uneori îmi cere scuze și îmi spune că mă iubește, alteori îmi zice că i-am distrus viața și mă insultă. Pentru el, problema au fost ultimele patru luni în care a stat cu noi, deși pe noi ne-a afectat jumătate din viață. După ce a plecat, ne-am văzut de câteva ori, dar nu a ieșit prea bine, așa că am renunțat.

Înainte îmi era ciudă pe el, pe faptul că mi-a afectat atât de mult viața. Nu poți salva un alcoolic. Fie că pleci sau rămâi, tot te doare. Mă sfâșie să văd că nu e conștient de ce face, că trăiește în altă realitate. Mă doare că nu mai e tatăl bun și înțelept de pe vremuri, că a devenit această bestie care ne otrăvește viețile.

Cred că alcoolismul lui a avut un impact în dezvoltarea identității mele. Îmi spun mereu că trebuie să am grijă să nu devin ca el. Faptul că mă insultă mi-a afectat și încrederea în mine. Am mari probleme cu asta. Tocmai de aia mă tem să mă văd cu el. Și nici nu suport mirosul de vin roșu, îmi face rău când îl simt. Pentru sora mea a fost și mai dezastruos. Și mama e la pământ. Încerc să fiu lângă ele, dar e foarte greu să reconstruiești o familie după o astfel de situație.

Când eram mică, locuiam într-o casă mare cu părinții și fratele meu mai mic. Nu l-am văzut niciodată pe tata treaz. E alcoolic de când era în facultate și n-a renunțat niciodată. Rar îl vedeam că bea apă și mi se părea ceva ciudat. Din cauza lui, știu toate tehnicile posibile de deschis o doză de bere în mașină, în timpul ce conduc. Tata spunea mereu că știe să conducă mult mai bine beat. E incredibil cât de invincibili se simt alcoolicii. Îmi amintesc că am fost marcată într-o zi când a căzut peste fratele meu mai mic și era să-l strivească. Atunci am realizat că nu mai avea control asupra acțiunilor lui.

L-am urât pe tata mult timp. Prioritățile lui sunt munca și băutura. Noi venim după. Nu m-a educat niciodată, doar mi-a dat bani. Venea de la muncă la ora 7 seara, mânca și apoi se îmbăta pe verandă până târziu. Azi nu-l mai urăsc, dar tot am un ghimpe împotriva lui. Știe că e alcoolic, dar nu-i pasă și ne spune asta pe față. Sunt sigură că mai târziu va avea probleme de sănătate și că eu și fratele meu vom avea grijă de el când va fi legumă.

Când aveam 12 ani, părinții mei au divorțat. Mama l-a părăsit din cauză că nu-i mai suporta alcoolismul, dar după divorț a început și ea să bea. Mai întâi, câte un păhărel în timp ce pregătea masa, apoi două, apoi trei, și tot așa. Clasic. Cât a trebuit să se ocupe de mine și de fratele meu, a fost ok, pentru că avea responsabilități care o țineau pe linia de plutire. Dar acum e altceva. După câteva pahare de vin, nu mai înțelege nimic din ce îi spui.

Într-o vreme bea mult, zilnic. Într-o zi, a vomitat pe ea în timp ce era la volan. Am descoperit voma în mașină a doua zi. Acum și-a setat niște limite. Nu mai bea decât în anumite zile ale săptămânii. S-a dus și la specialiști dar încă nu a găsit soluția. Măcar încearcă, spre deosebire de tata.

Alcoolul ne-a adus numai violență în casă. Tatăl meu vitreg încearcă mereu să o împiedice pe mama să bea, iar ea o ia razna când se întâmplă asta. Iar eu mereu sunt intermediarul dintre ei.

Toate astea au avut un impact profund asupra mea. Am o teamă constantă să nu devin alcoolică. Am avut și eu dependențele mele, de zahăr și de iarbă, dar am reușit să mă opresc, pentru că știu cât de nocive sunt. Uneori, dacă am o perioadă cu multe petreceri la care beau, aleg să nu mai pun gura pe alcool trei luni la rând, de teamă să nu mi se deschidă apetitul.

Azi, părinții mei sunt o povară mentală pentru mine. Sunt pregătită să primesc oricând un telefon prin care să fiu anunțată că mama a murit într-un accident de mașină sau că tata are cancer și e în stadiul terminal.

Părinții mei s-au despărțit când aveam un an și o lună. Divorțul a fost complicat. Am locuit tot timpul cu mama și mergeam, din când în când, câte un weekend, la tata. Când stăteam pe la mama, o vedeam cum bea zilnic cu tatăl meu vitreg. Inițial beau cu prietenii, apoi deodată am ajuns să avem casa plină de alcool. Mi-a luat o vreme să realizez problema. Pe atunci, ei se uitau și la multe comedii gălăgioase și nu-mi dădeam seama câte din urlete și râsete erau din filme și câte erau de la alcool. Aveam 16 ani.

Tatăl meu vitreg era cu 18 ani mai în vârstă decât mama, s-a pensionat mai devreme. Abia după ce s-a pensionat și mama a început coșmarul. Pompierii m-au sunat la un moment dat la 3 dimineața, ca să-mi spună că erau în spital, pentru că se prăvăliseră pe scări. M-am săturat să am astfel de probleme cu ei, să nu mai dorm nopțile din cauza scandalurilor. Am devenit agresivă. Cred că, la un moment dat, am și lovit-o pe mama.

După ce am devenit și eu mamă și am lăsat-o să aibă grijă de copiii mei, acela a fost un punct de turnură. La un moment dat i-am lăsat în vacanță cu mama și cu tatăl meu vitreg. Ei se jucau de-a v-ați ascunselea cu copiii, iar când am intrat într-o cameră, am descoperit că băiețelul meu era ascuns într-un dulap, chiar lângă fereastra deschisă, iar noi stăteam la etajul opt. Când m-am arătat îngrijorată, mi-au zis: „Tu mereu vezi doar răul din lucruri.” Altă amintire e cu mama care sorbea pe rând vinul rămas în toate paharele de la cina de Crăciun. Odată, fiul meu s-a așezat pe un scaun și nu înțelegea de ce era ud. Am realizat că mama, care stătuse mai devreme pe scaun, efectiv se pișase pe ea. Mi-a rămas în cap imaginea fiului meu cu pantalonii uzi.

În 2013, tatăl meu vitreg a murit și situația s-a înrăutățit. Îmi amintesc când m-au sunat copiii – încă îi mai lăsam în grija mamei pe atunci – ca să-mi spună că nu mai voiau ca bunica să vină la petrecerile lor aniversare, pentru că se dezechilibrase la beție și căzause peste o măsuță de cafea și o rupsese. Când am sunat-o să o întreb dacă e ok, mi-a răspuns fiica mea de opt ani, care mi-a zis că „bunica doarme pe canapea de ore în șir”. Altădată, copiii mi-au povestit că bunica a avut un accident la volan și s-au răsturnat cu mașina, pentru că era beată. Mama a negat totul și a zis că exagerează. Am decis să nu-mi mai las copiii cu ea și s-a înfuriat. A încercat să-i întoarcă împotriva mea, după care mi-a zis că „n-am decât să-mi țin copiii ăia nenorociți”. Umbla mereu cu părul ciufulit, clătinându-se. N-o mai recunoșteam ca mama mea.

Cred că de asta s-a creat o distanță între noi, pentru că ea tot bea și se temea că o judecăm pentru asta. Eu n-o judecam, dar am pus niște limite. A murit în 2016, sunt sigură că s-a sinucis cu alcool, pentru că voia să ajungă lângă tatăl meu vitreg. Am fost mult timp furioasă pe ea, dar azi m-am împăcat cu ideea și o țin minte pe mama din vremea dinainte de alcoolism.

Mă consider norocoasă că nu sunt deloc atrasă de alcool. Cred că m-am îmbătat doar de două sau trei ori în viața mea. Ultima oară, mi-a fost rău trei zile după o beție, iar copiii mei îmi tot amintesc asta. Încerc să evit oamenii care beau prea mult, nu am astfel de persoane în jur. Soțul meu nu bea. Cu copiii mei vorbesc sincer despre orice și sper să nu aibă niciodată probleme pe care să încerce să le rezolve cu alcool. Recomand oricui să încerce să își rezolve problemele înainte să recurgă la alcool ca la o evadare.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.