Sufletele românilor dragi care au murit rămân în lucruri mărunte

În rubrica Memento Mori discutăm săptămânal despre moarte și misterul care o înconjoară. Dacă vrei să fii la curent cu ce apare nou, abonează-te aici.

Întotdeauna mi-a plăcut să spun că bunicu’ era al meu Arnold Schwarzenegger, dar după o viață în Vaslui. În tinerețe avea un maxilar de actor hollywoodian și ochi albăstrui, care s-au spălăcit până când am intrat eu în viața sa. Nu l-am știut decât bătrân, dar chiar și la 80 de ani era în stare să meșterească într-o săptămână ferestre pentru toată casa.

Când bunica pleca să-și viziteze fiica, el intra în atelierul său de tâmplărie și nu ieșea fără vreo douăzeci de ferestre. Nu i-am înțeles niciodată obsesia, dar mi-a plăcut să cred că-i plăcea să privească lumea care întinerește prin ferestre ce nu-i trădau vârsta.

S-a dus la 87 de ani. Un munte de om care a murit de un anevrism, înainte să-l omoare un cancer de stomac. Ultima oară când l-am văzut, m-a urmărit cu privirea umedă până ce am ieșit din salonul său de spital. Aceiași ochi îi păstrez într-o fotografie pe care mi-am agățat-o în fața patului. E tânăr, așa cum nu l-am știut niciodată, și seamănă leit cu Schwarzenegger. Într-o altă poză călărește un om îmbrăcat în costum de urs, dornic să arate că poate înfrunta orice. Așa vreau să mi-l amintesc și de asta țin la fotografiile astea mai mult decât la bucățile de aur pe care mi le-a lăsat moștenire. Căci cei dragi care ne-au făcut oameni sunt în toate lucrurile astea mărunte, nu în averi ori moșteniri. Așa că am vrut să văd ce lucruri păstrează și alți români pentru a-și aminti de cei care nu mai sunt lângă ei.

„Bunicu’ era pasionat de ceasuri. Avea o cutie plină și întotdeauna îl vedeam reparând unul. Imaginea asta m-a fascinat, pentru că este una din puținele amintiri pe care le am. Asta pe lângă momentele în care fuma și bea țuică la geam. Tocmai de asta a murit când aveam vreo cinci ani.

Avea o răbdare infinită și mă lua lângă el pentru a-mi arăta cum repară ceasuri. La un moment dat, mi-a făcut și un ceas special din piese. A ieșit chiar din mâinile lui. Un cadran de undeva, limbi de ceas din altă parte și o curea din elastic, pentru că nu eram în stare să-mi prind singur ceasul. L-am păstrat, deși i-am schimbat cureaua între timp. Și, deși nu am avut timp să-l cunosc prea bine, simt că asta e legătura care ne-a rămas, un ceas ce încă îmi spune ora exactă.”

„Ai mei s-au despărțit când eram mică, iar tata a plecat în Italia. Acolo a și murit, brusc și fără niciun avertisment, când eu aveam 16 ani. Nu am știut prea multe despre el. Nici nu am avut cea mai apropiată relație, poate pentru că era departe. Vorbeam, dar schimbam mai degrabă banalități: ce ai mai făcut la școală, ce note ai luat, cum ți-a fost ziua. Nu am multe lucruri rămase, dar țin în portofel o bucată de ziar cu Ayrton Senna. Asta pentru că mi-a lăsat moștenire o pasiune pentru Formula 1. Și nici măcar nu mi-am dat seama de asta.

Cu vreo două luni înainte să moară, mi-a povestit prin telefon o cursă de Formula 1. Așa am început și eu să mă uit, dar nu am înțeles cât de mult însemna pentru el acest motosport. La înmormântarea lui bunică-miu, am stat de vorbă cu prietena lui din copilărie. Singura ei amintire cu tata plângând era din ziua în care a murit Senna.”

„Păstrez o poză cu maică-mea în sertarul de la birou. Printre toate lucrurile pe care le-am adunat, ea mă privește de fiecare dacă când trag sertarul. Îmi aduce aminte momentele petrecute alături de ea. Bănuiesc că depinde și de dispoziția pe care o am în momentul în care-i întâlnesc privirea. De multe ori îi spun, în gând, că sunt bine și că îmi este dor de ea.

A murit în urma unui infarct. M-a sunat în dimineața aceea să îmi spună ca îi este rău. Am mers la ea și am chemat ambulanța. A fost ultima oară când am văzut-o.”

„Am păstrat mai multe lucruri. Totuși, printre toate astea este un pulover pe care mamaia îl purta prin casă. L-am curățat de scame și îl țin la mine în dulap. Din când în când îl mai port. Ba am mers îmbrăcată cu el și la muncă. Am senzația și acum că miroase ca ea, deși a trecut prin ceva spălări. În noaptea priveghiului cred că mi-a picat fisa că îmi trebuie lucrurile ei. Am plecat de la priveghi, înghețată în ultimul hal si am dormit în patul ei, pe locul ei, ghemuită cu fața spre masă, așa cum stătea ea. Am avut senzația că în somn m-a tras de picioare. După înmormântare i-am mai luat și din haine, medicamente, plus câteva borcane de zacuscă și dulceață.

Ca să îmi mai treacă dorul, mă gândesc la un citat atribuit Oanei Pellea:

Oricât de cheesy este, pe mine m-a ajutat. Mi-am pupat mâna de câteva ori și m-am gândit că-mi pup mămăița dragă.”

„Mi-au rămas cadourile din perioada pe care am trăit-o împreună. Iubita mea a murit acum câteva luni, brusc. Și acum mai port niște ciorapi de la ea, sunt lucruri pe care mi le-a dat și tocmai de asta țin la ele enorm. Vor rămâne amintiri plăcute, dar cred că cele mai importante lucruri au rămas pe interior: ce am trăit împreună, toate experiențele, de la concerte și până la călătorii.

Apoi, cred că prețuiesc cam toate pozele pe care i le-am făcut, acele momente blocate în timp. Câteva polaroide cu noi doi. Cam astea sunt lucrurile care au rămas. La mine nu au avut timp să se așeze de tot.”

„Mama a murit acum 18 ani. Eu aveam 21. Amândouă eram prea tinere pentru ce s-a întâmplat. Mi-a luat vreo doi ani să îmi revin din depresie. Totuși, cel mai mult îmi lipsea îmbrățișarea ei, moale și fină, cu miros dulceag de iasomie. Mult timp după moartea ei, mirosul asta l-am păstrat într-o cămașă de noapte, în care uneori doar îmi băgam rapid nasul, ca să-mi calmez diverse anxietăți. Alteori adormeam în ea și îmi imaginam că dorm în brațele ei.

Ca să-i port atingerea cu mine mereu, am păstrat și un breloc de chei din piele albă, crestată de vreme, pe care mama l-a purtat toată viața, pentru că fusese al tatălui ei. Felul cum fâșia asta de piele îmbracă cheile într-un mănunchi, ca să nu zdrăngăne în geantă, îmi amintește cât de organizată și meticuloasă era și ce mult îi plăcea ordinea. Mereu închid brelocul; cheile mele nu zdrăngănesc niciodată în geantă.”

„Timp de douăzeci de ani am ascuns fotografia, pentru că nu reușeam să văd în ea portretul surâzător al fetei blonde sau primăvara care pulsa prin trupurile copacilor. Vedeam doar capul ei golit de plete, trupul slăbit pe patul aseptic de spital și îi simțeam coastele în ceea ce avea să fie ultima noastră îmbrățișare.

În poză este prima iubire, o fată blondă cu ochi verzi (o fi ea veche și decolorată, iar părul îi ascunde râsul și ochii, dar eu știu că râdea în clipa aceea). În ziua în care am cunoscut-o, am stat de vorbă vreo cinci ore sub o salcie pe malul unui lac. Avea o geacă verde și părul prins într-o coadă în creștet. De Paști, n-am suportat o săptămână fără ea: la două zile după ce plecase, m-am urcat într-un tren ca să o urmez la bunici. Stăteam pe scara vagonului și îmi treceam mâna prin flori de prun și corcoduș gândindu-mă cum o să o ating pe ea.

O seară de vară ne-am sărutat prelung, pasional, pe o lespede într-un cimitir, pentru că acolo ne apucase, până când ne-au gonit greierii și stelele. În zilele în care nu o vedeam, nu eram bun de nimic.

M-am întrebat de multe ori dacă așa se simte prima dragoste. Înclin să cred că nu. Fiindcă, nu știu de ce, dar eu din prima zi am simțit, nelămurit, că nu o voi putea păstra. Și tocmai de aceea iubirea mea avea o formă de disperare.”

„Mie bunica mi-a fost mamă. Mamă e cea care te crește și nu neapărat cea care îți dă naștere. Aveam doar patru ani și jumătate când s-a sinucis și mi-a dat toată lumea peste cap. Așa că am păstrat ce am mai găsit prin casă și am auzit că i-a aparținut.

Încă mai am niște brichete foarte mișto, o casetă de bijuterii din lemn, orientală, încrustată cu sidef și o perie de păr. Dacă puteam, păstram tot ce a avut ea vreodată, mai ales la vremea aia, copil mic și abandonat.

Mama mi-a povestit că fuma destul de mult, iar în casetă își ținea bijuteriile. Peria de păr o folosesc zilnic. Îmi amintesc cum mă peria cu ea când mă pregătea de grădiniță. De celelalte obiecte nu leg momente, eram prea mică. Dar țin enorm ele.”

„De la maică-mea am păstrat rujurile și sticlele cu ojă roșie expirată, ramele de ochelari și bilețele pe care scrisese diverse. Asta pe lângă chestiile pe care le ții în mod normal - rochii de seară, cărți, jurnale, bijuterii și poșete.

Toate aveau o valoare inestimabilă, până când l-am pierdut pe taică-meu, iar situația s-a schimbat imediat. Două zile am ținut toate hainele încuiate. Nu voiam să ia nimeni nimic. Dar, după ce a trecut caruselul de emoții, mi-am dat seama că, dacă țin cu dinții de obiecte și țoale, nu rezolv nimic. Am păstrat în schimb câteva lucruri mici: carnetul de student, primul stilou, o pijama în care dorm când mi-e dor de el și, timp de câteva zile, ultima țigară din ultimul lui pachet de țigări. Dar a fumat-o frate-miu.

Toate aceste lucruri îmi aduc aminte de ce am avut, cândva. O familie cu o mamă care avea mereu unghiile și buzele roșii, purta rochii fancy și scria tot ce-i trecea prin minte. Plus un tată care își prețuia somnul de prânz, semna cu stiloul și stătea cu mine la cafele în bucătărie. Toate astea sunt în mine, oricum. Ei, cu toate trăsăturile și obiceiurile lor.”

„Am rămas cu o broderie, făcută în urmă cu vreo cincizeci de ani de bunică-mea. Știu că a fost tablou în casa în care ea m-a crescut până la vreo trei ani. Nu-mi trezea vreun sentiment cât timp am locuit cu bunică-mea sau când mai mergeam la ea în vacanțe. A devenit brusc importantă pentru mine după ce a murit.

Când mătușă-mea m-a trimis în camera bunică-mii, la câteva zile după înmormântare, să îmi aleg ceva de la ea, mi-au căzut ochii pe broderia asta. Era scoasă din ramă și avea urme de rugină pe margine. Câteva ținte încă rămăseseră în cusătură, țin minte pentru că m-am zgâriat într-una.

Nu știu de ce o păstrez, știu sigur că nu voi putea să o arunc vreodată. M-am mutat de câteva ori în ultimii ani și am luat-o peste tot cu mine. O țin în dulap, împăturită. Mai dau peste ea din când în când și-mi aduc aminte de bunică-mea și de grădina ei plină de flori.”