Nimeni nu a înțeles prea bine de ce nu am vrut să operez sau să apar pe la televizor. Nimeni nu și-a imaginat că nu voi face neurochirurgie, așa cum îmi pusesem în cap la sfârșitul facultății. Puteam să fiu Irina T. - neurochirurg.Dar sunt prea puțini ăia care își doresc altceva, o specializare lipsită de grandoare. Puțini sunt aceia care vor să ajungă să bată câmpurile patriei după gravide leșinate prin lanuri de porumb, răpuse de durerile nașterii. Și mai puțini sunt aceia care vor să explice unui vârstnic ce e aia tahicardie. Și număr pe degetele unei singure mâini studenții care nu vor faimă, ci cunoaștere. Nimeni nu a înțeles de ce am ales să fiu medic în provincie sau de ce vreau să fug de tot ce e „igienic și sanitar" - adică de spital. Dar, vă zic eu, e mai curată apa de la izvor.Citește și Am fost profesor la țară, într-un sat din Oltenia fără semnal la mobil
Am vrut să bat coclaurii, să văd natura și datina
Mereu am vrut să pot bate coclaurii, să văd natura și datina. Am vrut să fug de oraș, de vâltoare. Am ajuns în Țigănași - o comună la câteva zeci de kilometri de Iași. În pustietate, ar zice unii. Dar ce pustietate, măi, frate! Lac, pădure și deal. Oriunde te uitai, vedeai natură. Simțeai cum aerul îți umplea plămânii. Splendoare.Mă rog, toate astea și multe gropi mascate de nămol. Preaslăvite să fie halatele groase atunci când rămâneai fără lemne-n sobă. Pupate să fie cizmele de cauciuc, alea cu care înotai prin noroaiele de pe ulițe. Blestemat să fie crivățul care-ți crăpa fața-n fiecare iarnă. Na, nu ai cum să te lupți cu vremea, evident, dar un locșor în care să fi putut sta liniștită când făceai vreo gardă ar fi fost apreciat. Cert e că, dacă rămâneai fără lemne-n sobă, știai că vei avea corpul aproape degerat până la prima rază de soare.Citește și Pacienții români sunt niște masochiști care se autodistrug lent
Programul medical-gospodăresc „Pui pentru Injecție"
Cel mai nașpa aspect, zic eu, e că oamenii de la sat au o frică teribilă de spitale. Ar prefera să stea toată bătrânețea cu foi de varză murată pe genunchi, decât să se ducă să li se facă o radiografie, sau mai grav, să fie operați. Ce-i drept, mama soțului meu și-a pierdut piciorul de la o operație din asta. Să-ți tot fie lehamite, nu alta…Oricum, ai nevoie de imagistică atunci când ai pacienți cu dureri nasoale de oase. Dar ce te faci când n-ai niciun spital aproape? Salvările abia ajungeau pe drumurile alea, iar dispensarul nu era dotat cu prea multe chestii. Era o farmacie, da, dar noi, medicii de-acolo, n-aveam prea multe de făcut în afară de un consult și o rețetă. Îi poți trimite de urgență la spital, poți să le dai niște medicamente și poți încerca să-i convingi să se liniștească puțin cu ograda.Totuși, fiecare sătean suferea de boala pomenii - nu intra unul în dispensar fără să aibă un pui, un carton de ouă sau o bucată de brânză. Programul medical-gospodăresc: „Pui pentru Injecție". N-am dus-o rău deloc la țară. Unii zic că ține de șpagă chestia asta, dar du-te tu la Mărie și refuză-i alimentele când ți-o bagă p-aia cu „Haide, doamna doctoră! Să fie pentru sufletu' mamiței mele". Ia-o p-asta!
Să-ți povestesc cum a fost prima întâlnire cu lupii
La țară, ca medic, ai parte de toate peripețiile posibile. Țin minte și-acum prima întrevedere cu lupii. Mă duceam cu căruța la un nene care nu se simțea bine, într-un sătuc pe lângă Țigănași, înfofolită-n halat și cu trusa cu medicamente după mine. Era ceva de mers, dar aveam cai puternici și rapizi - mustangi de Moldova. Care, când au început lupii să urle și să mârâie, s-au ridicat pe picioarele din spate, iar eu mai, mai să o iau la fugă înaintea lor.
Dar care-mi erau șansele să scap de lupi cu cizmele de cauciuc și halatul prea mare și prea greu? Am rămas în căruță și mi-am lăsat viața în mâinile unui bade care mâna caii. Cu frica-n oase, ne-am întors din drum și-am luat-o pe altă cale către nea, cel care căzuse de pe scară și-și învinețise spinarea.
La țară e frumos, dar lucrurile merg deplorabil
Astăzi, aș lăsa tot și m-aș întoarce la țară
Nu-i ca la oraș. Nu iese unul și intră altul, iar până mâine uiți de existența lor. Sunt oameni blânzi, sinceri și harnici. Oameni care-ți rămân pictați în amintiri. De asta e bine să fii medic la țară. Înveți să-ți pese de ceea ce faci, fără să te gândești la jurământul lui Hipocrate, ci la datoria ta ca om față de cei care au nevoie de ajutor.Urmărește VICE pe FacebookCitește și alte materiale despre medicii din România:E nevoie de medici și acolo, chiar dacă nu-s cluburi exclusiviste în care să-ți arunci salariul sau supermarketuri umplute de mâncăruri congelate. E nevoie de dotări și pe străduțele fără asfalt și conducte. E nevoie de medicamente și acolo, unde mierea și ceaiurile sunt cele mai bune remedii. Ca medic la țară nu practici doar medicina, ci și viața. O vezi acolo, în fața ochilor tăi, printre frunze, pomi, case din lut și geamuri izolate cu țoale vechi. Înveți să dai mai mult de doi bani pe pacienții tăi. Îi cunoști, ții la ei, îi admiri pentru diverse calități și ai grijă de ei.
Cum vede viitoarea generație de medici legalizarea șpăgii
Clienții români sunt coșmarul oricărui farmacist
Am vorbit cu studenții la Medicină despre moarte și cadavre