Barmanița care a intrat în istorie ca primul asasin plătit al Marii Britanii

În timp ce Graeme Woodhatch, un constructor de acoperișuri în vârstă de 38 de ani, vorbea la telefonul cu fise al spitalului, Ngarimu l-a împușcat de patru ori în față și în umăr, după care a fugit din spitalul londonez fără să fie reperată.

Când Ngarimu – o barmaniță vorbăreață fără dosar penal – a apăsat pe trăgaci în mai 1992, a devenit primul asasin plătit de sex feminin din Marea Britanie. Un titlu de onoare dubios care o urmărește și azi, treizeci de ani mai târziu.

Povestea începe într-o cârciumă. The Caernarvon Castle a început să servească bețivii din Camden pe la sfârșitul secolului 19, iar prin anii 1990 avea deja clienți foarte diverși. Era un bar cu muzică live și un tonomat decent de muzică și a devenit rapid un loc preferat al expaților.

Și personalul era foarte colorat. Din echipă făcea parte Rangimaria Ngarimu, cea mai populară și efervescentă barmaniță a localului – i se spunea Sparky (Scânteia).

Te Rangimaria a crescut în Noua Zeelandă într-o familie creștină din clasa de mijloc și s-a mutat în Londra la douăzeci și ceva de ani, după ce a absolvit studiile. Nu a avut nicio treabă cu infracțiunile. Activitățile ei erau surfingul, limbile străine și științele – vorbea fluent japoneza și avea diplome în chimie și fizică. Când au fost interogați de poliție, cei care o cunoșteau au descris-o ca o persoană plăcută, iubitoare, plină de viață și inteligentă.

Tânărul de douăzeci de ani era constructor și avea obiceiul să se umfle în pene mai mult decât era cazul – așa că Rangimaria a fost convinsă că glumea. Cei doi se împrieteniseră în timp ce lucrau la bar și aveau o relație de tip „frate și soră”. 

Dar Bridges nu glumea. Și el crescuse în Noua Zeelandă, dar se mutase mai târziu înapoi în țara natală, Marea Britanie. După ce s-a împrietenit la club cu Te Rangimaria, s-a apropiat de Paul Tubbs, un constructor de acoperișuri de treizeci și ceva de ani. Acesta era un afacerist de succes și le povestea mereu tuturor cum începuse să muncească pe brânci de la vârsta de 15 ani.

Nimic din toate astea n-ar fi contat dacă Paul Tubbs nu l-ar fi cunoscut pe Graeme Woodhatch. Acesta era un constructor de acoperișuri la alt nivel decât Paul – era lider în industrie și avea un Porsche în fața casei. Tubbs și Woodhatch făcuseră echipă la sfârșitul anilor 1980 și lucrau bine împreună.

Dar vremurile bune au ținut până în 1990, când Tubbs a realizat că Woodhatch nu era chiar cine se dădea. Se pare că nu-și gestiona bine banii și se obișnuise cu o viață luxoasă, așa că avea foarte multe datorii și își făcuse mulți dușmani de-a lungul anilor. Iar chestia asta l-a afectat și pe Tubbs: în mai 1992, acesta a descoperit că din contul companiei lipseau cincizeci de mii de lire. Când Tubbs a raportat la poliție suspiciunile lui, Woodhatch a amenințat că o va omorî pe o angajată de-a companiei.

Nu se știe cât de reală era amenințarea, dar nici Tubbs și nici Bridges nu voiau aștepte ca să afle chestia asta. Teama lor s-a transformat în ură. Iar ura s-a transformat într-un plan criminal. Voiau să-l eradicheze pe Woodhatch înainte ca acesta să-i poată atinge.

Problema era că niciunul dintre ei nu știa să organizeze un asasinat, dar Bridges a reușit să facă rost de un pistol, pe care i l-a dat lui Te Rangimaria, înfășurat într-un prosop, cu instrucțiuni stricte: trebuia să-l împuște pe Woodhatch de două ori în cap, de două ori în piept.

După ce a scăpat de pistol, a luat avionul spre Noua Zeelandă. Bridges și Tubbs n-au rezistat mult – au fost arestați după ce detectivii au stabilit motivul și felul în care s-a desfășurat asasinatul.

Te Rangimaria le-a zis prietenilor de acasă că fusese implicată în trafic de droguri. Dar poliția a aflat de conexiunea ei cu cei doi bărbați. În august 1993, polițiștii i-au zis că poate aștepta să fie extrădată sau poate decide să se întoarcă singură în Marea Britanie. În ciuda protestelor avocaților ei, a ales să se întoarcă în Anglia.

Mai târziu, a declarat că îi vorbise Dumnezeu când era în biserica Auckland și atunci i se ridicase o greutate de pe piept – îi spusese să-și mărturisească fapta, pentru că singura opțiune era să se confrunte cu adevărul. Unii au zis că probabil a făcut-o pentru că a vrut o sentință mai blândă. Alții au considerat că a avut remușcări sincere.

Înainte de crimă, singurele interacțiuni ale lui Te Rangimaria cu Woodhatch fuseseră doar prin poveștile furioase ale lui Bridges. Stabilise să primească o sumă de șapte mii de lire pentru asasinat, ca să-și cumpere o casă mobilă în Noua Zeelandă – dar a primit doar 1 500 din ei. Ce a făcut-o să ucidă un bărbat pentru o sumă atât de mică?

Ceea ce știm despre viața ei nu ne oferă suficiente indicii. O studentă dedicată, o sportivă strălucită și o lingvistă super talentată s-a trezit într-o zi și a intrat într-un spital aglomerat unde a împușcat letal un bărbat care se recupera după o operație de hemoroizi.

Cultura pop e plină de povești în care asasinul plătit e un lup singuratic, misterios, mereu bărbat, care așteaptă în umbră până la momentul potrivit în care acționează. Își face mereu treaba cu detașare și precizie chirurgicală. Dar nu e niciodată crud, doar își face treaba, e un profesionist.

Dar realitatea nu arată niciodată așa de curat. Pistoalele se mai blochează, sare sânge peste tot și oameni nevinovați sunt uneori prinși la mijloc. Ucigașa a ajuns la etajul greșit al unui spital din Londra cu un gol imens în stomac, după care s-a întors acasă.

Deși genul ei o face unică printre asasinii plătiți, povestea lui Te Rangimaria are multe elemente similare cu poveștile altor asasini, din perspectiva criminaliștilor. În 2014, cercetătorii de la Birmingham City University (BCU) au publicat The British Hitman: 1974-2013 – cel mai aprofundat studiu de acest gen efectuat în Marea Britanie.

Viața de asasin e mai ieftină decât ne imaginăm. Prețul pentru un asasinat în Marea Britanie e de 15 180 de mii de lire. Cel mai scump asasinat a costat o sută de mii de lire, iar cel mai ieftin doar două sute. Cel din urmă a fost comis de cel mai tânăr asasin inclus în studiu, Santre Sanchez Gayle. În 2010, tânărul de 15 ani a luat taxiul până la o adresă din Hackney, unde, foarte calm, a împușcat letal o femeie, în fața casei sale. A fost găsit de polițiști după câteva săptămâni.

Documentele arată că există patru tipuri de asasini plătiți: novicele, diletantul, ucenicul și maestrul. Toți, în afară de ultimul, riscă să fie prinși. Există profesioniști care fac greșeli, cum există și novici care nu au curajul să ducă treaba până la capăt. Și apoi, mai există excepțiile: Te Rangimaria Ngarimu. Un novice de sex feminin, care a reușit să execute cu succes un bărbat înainte să aibă o criză de conștiință.

Dr. Mohammed Rahman e criminalist, lector senior la BCU și expert în asasini plătiți. În 2021, am discutat cu el despre descoperirile din studiu. Dr Rahman mi-a explicat că un asasin de succes trebuie să treacă printr-un proces de integrare psihologică. „Mai întâi, trebuie să fie pregătit să ucidă. Nu împuști omul ca să-l nenorocești pe viață, ci ca să îl ucizi. Trebuie efectiv să obiectifici ținta ca pe o persoană care merită să fie ucisă pentru bani.”

Acest gen de justificare nu e ușoară. Practic, trebuie să reduci crima la o tranzacție economică. Dar apăsarea pe trăgaci e doar prima fază – în următoarele zile, săptămâni, luni, urmează adevărata provocare pentru asasinul novice. Vinovăția și paranoia. Nopțile nedormite în care așteaptă poliția să vină să-l ia de acasă.

„Trebuie să se condiționeze ca să își poată continua viața după ce au comis crima. În cazul Te Rangimaria Ngarimu, femeii i-a fost greu să facă asta. A executat asasinatul și știa că va trebui să se protejeze. Dar n-a reușit să-și trăiască viața de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Mulți asasini plătiți au problema asta.”

Începutul anilor 1990 au fost marcați de o serie de incidente violente în spitalele britanice. Pe 7 iulie 1992, Glenda Jackson, Ministrul Muncii, a denunțat în guvern „crimele oribile care au avut loc în spitale, locuri unde oamenii își dedică energia ca să salveze viețile altora”.

Cu cinci ore înainte de crima comisă de Te Rangimaria, o asistentă din același spital fusese atacată. O săptămână mai târziu, o asistentă din alt spital londonez a fost lovită până și-a pierdut cunoștința și tăiată cu un cuțit. În aceeași zi, la spitalul Guy din London's Bridge a avut loc un viol. Șase zile mai târziu, un paznic de la spitalul din Manchester abia a reușit să împiedice răpirea unui bebeluș nou-născut.

Dar presa a început să vuiască abia după crima comisă de Te Rangimaria, pentru că asasinul era o femeie, iar poliția nu înțelegea ce motive ar fi putut avea. Când are loc o crimă în Anglia sau în Țara Galilor, șansele s-o fi comis un bărbat sunt de 93 la sută. Kate Morgan, autoarea cărții Murder: The Biography și avocată cu experiență, a explicat cum femeile ajung să ucidă „doar în circumstanțe disperate, de exemplu, dacă au fost abuzate de partener”

„Puține femei pot omorî cu sânge rece. De aceea presa pune atât de mult accentul pe sexul criminalului, când acesta e femeie.”

„Aveam pistolul în mână și am tras piedica. M-am plimbat pe coridor în sus și în jos și am încercat să mă hotărăsc dacă să o fac sau nu. Apoi a plesnit ceva în mine și am hotărât să o fac. Am tras de patru ori, dar îmi amintesc că am tras doar o dată. L-am împușcat în față”, a zis ea.

A mai zis că își amintește foarte clar cum Woodhatch se zvârcolea pe podea și cum și-a dus mâinile la față. Încă îi aude urletele.

Zilele au trecut și procesul a devenit un fel de farsă. Pe 12 mai, juriul a fost șocat când judecătorul a anunțat că Deith Bridges fusese împușcat în picior și în piept după o noapte de beție în nord-vestul Londrei. Bridges se întorcea acasă puțin după ora 1 dimineața, când doi bărbați l-au strigat pe nume. A ajuns la urgențe după ce a fost împușcat și a supraviețuit.

Procesul a fost amânat pentru câteva zile, iar în joia următoare, cei trei acuzați – Tubbs, Bridges și Ngarimu – au fost condamnați la închisoare pe viață. Așa s-a închis una dintre cele mai ciudate crime din istoria modernă a Marii Britanii.

Dar lucrurile se schimbă. Unele sunt uitate, altele sunt reprimate. În 1996, li s-au redus sentințele lui Bridges și lui Tubbs, la 17, respectiv 22 de ani. 

Te Rangimaria Ngarimu a fost deportată în Noua Zeelandă în 2005, după zece ani petrecuți în închisorile britanice. Nu am reușit s-o contactăm și am rămas fără răspuns la întrebarea pe care și-a pus-o toată lumea, timp de treizeci de ani: De ce a făcut asta?