Motivul mai puțin cunoscut pentru care au apărut filmele dublate chiar și în România

După o seară de film cu fetele am ajuns la o dispută fără sfârșit între culturi. Eram cu colega mea de apartament și cu o amică din Republica Moldova, ne uitam la Perfetti Sconosciuti, varianta originală cu subtitrare în engleză. La finalul filmului, am observat că există și varianta cu dublaj în engleză și alte patru limbi. Le-am încercat în joacă. Eu și colega mea am râs, ni s-a părut dubios. Tipa din Moldova ne-a zis, pe un ton foarte serios, că ei i s-a părut mult mai bună varianta dublată în rusă decât cea originală, văzută cu noi. 

De aici a pornit o discuție de vreo câteva ore, cu certuri și orgolii rănite de ambele părți. Noi am susținut sus și tare că dublajul răpește din experiența cinematografică. Ea, de cealaltă parte, a adus în discuție accesibilitatea filmului. Și ne-a spus că actorii care fac dublaj sunt foarte talentați și că există o grămadă de locuri de muncă datorită acestei practici. În urma disputei, nimeni n-a ieșit învingător, însă pe mine m-a intrigat și am vrut să aflu mai multe. Așa am descoperit că, în dilema dublaj versus subtitrare, sunt mult mai multe lucruri de luat în calcul decât considerațiile personale. Depinde foarte mult de unde e persoana cu care porți discuția asta.

Cinema-ul cu sunet a apărut în anii ‘20-‘30, și, odată cu el, practica dublajului. La începutul secolului 20, mare parte din populația Europei avea o rată mică de alfabetizare. Subtitrările nu prea sunt de ajutor dacă nu le poți citi (îndeajuns de rapid). Totuși, cel mai important rol al dublajului pe atunci era cel de instrument politic. Dubbingul era o unealtă foarte bună de cenzură pentru regimurile totalitariste, precum cel al lui Benito Mussolini (Italia) sau Francisco Franco (Spania).

În special în Italia, dublajul facilita eliminarea referințelor nefavorabile țării, plot-uri sau elemente din film nedorite de regim. De exemplu, dublajul italian al filmului american Men in her life din 1931 a fost modificat pentru a elimina o referință la Mussolini.

În Germania post-nazistă, dublajul era folosit ca să elimine referințele la trecutul țării și la atrocitățile de atunci. De exemplu, naziștii din filmul Notorious (1946) al lui Alfred Hitchcock au fost rebranduiți în traficanți de droguri. 

Chiar și după război, când rata de alfabetizare a crescut în majoritatea țărilor europene, practica dublării a rămas. Era, într-o anumită măsură, o obișnuință și, în plus, o componentă vitală a coproducției. Cinemaul european s-a bazat foarte mult pe acest mod de lucru, pentru că oferea ocazia mai multor case de producție să lucreze împreună, să acceseze granturi și să obțină scutiri de taxe de la mai multe guverne.

Dublajul a fost esențial în coproducție pentru că de multe ori se foloseau actori din țări diferite. Datorită dublajului, fiecare actor putea juca în limba nativă pe platou. Filmele erau trase fără sunet și în post-producție se realizau o serie de versiuni în diferite limbi, folosind diverse echipe de actori vocali. The Good, the Bad and the Ugly este un exemplu al acestei practici.

Încă de pe atunci, mulți regizori erau împotriva dublajului și argumentau că răpește filmului originea națională. Iar unii din ei spuneau că e o modalitate de omogenizare a Europei. Deși totalitarismul era de domeniul trecutului, dublajul încă era privit ca o unealtă politică. Iar dezbaterile politizate în jurul dubbingului n-au dispărut nici în prezent. De exemplu, piața de film din Canada franceză se plânge că dublajul produs în Franța nu e adecvat pentru canadieni. Dublarea ajunge frecvent în centrul dezbaterilor legate de politica limbii și a imperialismului cultural, de impunerea culturii unei țări asupra unui alt popor.

Dubbingul a devenit o unealtă de cenzură pentru regimul lui Francisco Franco. În prezent, preferința spaniolilor pentru dubbing e legată de nivelul scăzut de cunoaștere a limbii engleze. Oamenii pur și simplu nu sunt obișnuiți să se uite la filme cu subtitrare. Totuși, în Madrid există zece cinematografe care difuzează filme subtitrate, iar în Barcelona șapte. La TV, spaniolii au opțiunea să audă sunetul original al filmelor.

După Al Doilea Război Mondial, studiourile italiene au dezvoltat și au implementat traininguri pentru dubberi profesioniști, care nu erau neapărat actori: Giuseppe Rinaldi (vocea lui Paul Newman), Pino Locchi (Sean Connery, Terence Hill), Flaminia Jandolo (Brigitte Bardot). Cum vocea unui actor este adesea o parte importantă a modului în care spectatorii îl percep, dubberilor li s-a atribuit același actor, astfel încât, de exemplu, vocea lui Sean Connery în italiană să fie unitară în toate filmele și să fie recunoscută ca „a sa”. Actorul Oreste Lionello a dublat vocea lui Woody Allen de atâtea ori încât a devenit Allen în urechile publicului italian. Când Lionello a murit, în 2009, era un mare star.

În Italia, dublajul a fost folosit și în scopuri artistice. Obișnuința era ca actorii care vorbesc italiană să aibă dialogul dublat de actori vocali separați, dacă vocea lor reală era considerată a fi inadecvată. De exemplu, în Django, actorul principal Franco Nero a fost dublat de Nando Gazzolo, pentru că vocea lui Nero suna prea tinerească pentru personajul în vârstă pe care îl juca. Claudia Cardinale, una dintre marile actrițele din anii ‘60-‘70, avea un puternic accent tunisian și a fost, de asemenea, dublată în primul deceniu al carierei sale. Totuși, această practică a fost eliminată treptat în anii ‘90, odată cu adoptarea pe scară largă a sincronizării sunetului.

Italienilor le place să spună că au fost primii și continuă să fie cei mai buni la „doppiaggio”. Astăzi, majoritatea filmelor și emisiunilor TV în limbi străine văzute de publicul italian sunt dublate. Din 2008, în Italia au loc „Premiile Internaționale pentru Dublaj”, un fel de Oscaruri pentru industria de dublaj.

În prezent, Rusia are una dintre cele mai prolifice industrii de dublaj din lume. Însă, din punct de vedere istoric, aceasta e relativ nouă. În Rusia sovietică și în anii de după căderea ei, vorbim de perioada ‘80-‘90, practica cea mai uzuală era voice-over-ul: se păstra, la un volum mai mic, sunetul original al filmului, peste care era adăugată varianta tradusă, de obicei interpretată de o singură voce. Și da, asta înseamnă că din experiența și semnificația originală a filmului rămâne și mai puțin. Însă voice-over-ul nu era o preferință, ci o variantă de compromis. Filmele erau aduse în mod ilegal în Rusia, pe casete VHS, iar voice-over-ul era pur și simplu mai rapid și mai ieftin decât dublajul. 

Același lucru s-a întâmplat în România cu Irina Margareta Nistor și nu numai care a dublat o groază de filme în comunism și-a devenit o voce cunoscută în toată țara. Din 1986 până la căderea comunismului, a dublat peste cinci mii de filme, majoritatea de la Hollywood, care la momentul ăla erau interzise și trebuiau strecurate pe sub mână. Ea își lua niște bani pentru treaba asta din banii obținuți din vânzarea casetelor. Treaba ei arăta cam așa: era chemată de fiecare dată când venea câte un transport, iar casetele trebuiau traduse și livrate imediat. „Dublam câte șase sau șapte filme pe zi, pe bandă rulantă, într-un studio improvizat într-un subsol unde erau instalate două VCR (echipamente video – n.r.), un microfon și un televizor.”

Un exemplu de cum erau făcute astfel de traduceri și dublaje „piratate”, practică populară în țările comuniste

După destrămarea URSS, voice-over-ul a fost înlocuit, gradual, de dublaj. În prezent, o mare problemă a industriei de dublaj rusești este că, din 2014, înjurăturile sunt interzise în filme. Iar expresiile de argou trebuie adaptate sau scoase cu totul. Un exemplu e în serialul Two and a Half Men, unde fraza „you gonna get laid tonight” devine, în traducerea rusească, „a peaceful night awaits you”.

Cu toate acestea, criticii dublajului sunt o minoritate în Rusia. Acest lucru se vede, de exemplu, în secțiunea de comentarii a unui clip pe YouTube, în care sunt comparate versiunea originală și cea dublată a filmului The Wolf of Wall Street: „Dublarea noastră e o capodoperă”, „Dublarea noastră e mult mai cool!”.

Iată o țară care, deși nu a avut parte de un regim totalitarist, practică dublajul. Aici, dublajul e o marcă a naționalismului și e perceput ca o metodă de a conserva cultura francofonă. De asemenea, în Franța dublajul mai are rolul de a „domoli” anumite expresii. Cuvintele vulgare sunt adesea înlocuite cu un limbaj mai soft, pentru a nu ofensa audiența.

În marea majoritate a cinematografelor franceze rulează filme dublate. În câteva din ele poți găsi și filme cu subtitrare, însă foarte puține cinema-uri (și în general, unele foarte mici) oferă exclusiv proiecții subtitrate.

În nord-vestul Europei (Marea Britanie, Irlanda, statele baltice), Polonia, Portugalia, țările balcanice și nordice, în general numai filmele și emisiunile TV destinate copiilor sunt dublate. Emisiunile TV și filmele pentru publicul adult sunt subtitrate (deși producțiile animate au tradiția de a fi dublate). Pentru filmele din cinematografe care au ca public țintă copiii, de obicei sunt disponibile atât o versiune dublată, cât și una subtitrată.

Regula se aplică, în mod evident, și în cazul României. Doar imaginează-ți cum ar fi să mergi la cinema să vezi Another Round și să-l auzi pe Mads Mikkelsen cum vorbește în română. Bizar, nu? Totuși, dacă ai face un city break în Chișinău sau Budapesta și ai merge la film, ai fi probabil singurul spectator confuz din sală. Aproape toți vecinii preferă dublajul: Ungaria, Ucraina, Bulgaria și Republica Moldova.

Foarte puțini oameni știu ce se întâmplă, de fapt, în procesul de dublare al unui film, câți oameni lucrează la asta sau ce roluri au ei. Eu sigur habar n-aveam, așa că am apelat la Alina Chinie (ZDA) ca să aflu ce se petrece în spatele ecranului. Pe Alina poate o știi din trupa RedBlonde, poate de pe la radio sau de pe Instagram, unde îți bucură feed-ul cu piese creative pe care le face „from scratch” din orice subiect îi vine la mână. Și dacă te-ai uitat la desene animate în ultimii zece ani, cel mai probabil îi cunoști deja vocea. 

După ce a terminat actoria, Alina și-a găsit locul în lumea dublajului, care arată cam așa: „O grămadă de lume e implicată, mai ales dacă e vorba despre un studio mare. Există oameni care se ocupă de contracte, traduceri și programări, apoi sunt inginerii de sunet și regizorii, atât cei pe actorie, cât și cei care te îndrumă pe partea muzicală. Pentru un film, spre exemplu, munca se desfășoară în trei, actor – inginer de sunet – regizor. Ultimii doi în studio, și actorul în «borcan» aka recording booth.”

Alina a început să facă dublaj în 2010, când a fost vocea lui Rapunzel în O poveste încâlcită. Mi-a povestit că jobul ăsta a fost „the perfect fit” și a ajutat-o mult să se dezvolte, inclusiv pe partea de muzică. Proiectul de care e cel mai mândră, deși i-a fost greu să aleagă, e The Willoughbys. E pe Netflix, dublat, pentru cei curioși.

Partea cea mai meticuloasă în procesul de dublare mi se pare traducerea. Să stai să adaptezi un scenariu întreg, cu replici care trebuie să se muleze cât mai bine pe original poate suna copleșitor. Pentru unii. O amică de-ale mele e traducătoare de desene animate. Adică ea scrie textul pe care un actor vocal, cum e Alina, îl va interpreta. Am întâlnit-o de câteva ori pe la cafenele, cu laptopul în față, pusă pe treabă, și mereu m-a captivat jobul ei. Și, din câte mi-a povestit, e un mod de reconectare cu copilăria și siguranța pe care i-o dădeau desenele animate. 

Procesul de lucru sună cam așa: primește scenariul în limba engleză și un clip video, pe care trebuie să le urmărească simultan. Actorii care interpretează rolurile personajelor, în limba de origine a desenului animat, își rostesc replicile într-un timeline precis, pe care ea, la rândul ei, trebuie să le consemneze cât mai fidel. Partea dificilă și jucăușă ține de sincronizare: replica pe care actorul român o rostește trebuie să respecte ritmicitatea celei originale, trebuie să se plieze exact pe modul în care pronunță personajul original. De asemenea, există o serie de termeni interziși, precum cuvintele jignitoare sau prea dure, incompatibile cu tipul de expresie propus de tot ceea ce desenele animate reprezintă. De obicei, traducerea unui episod scurt durează în jur de două ore, iar textul ei ajunge direct la actor, care face adevărata magie.

Un alt aspect curios la importul de filme îl reprezintă traducerea titlurilor. Aceasta e responsabilitatea companiilor de distribuție al căror scop este să le facă atrăgătoare pentru nativi. În acest sens, una dintre cele mai utilizate șmecherii în Rusia e inserarea cuvântului „sex” în titlul oricărui film despre relații. Și așa Friends with Benefits a devenit Friendship Sex, No Strings Attached s-a transformat în More Than Sex. Iar The Rules of Attraction a devenit, evident, The Rules of Sex.

Pentru italieni, Eternal Sunshine of the Spotless Mind se numește Se mi lasci ti cancello (într-o traducere aproximativă: dacă mă părăsești, te distrug). Iar filmul Vertigo al lui Alfred Hitchcock a devenit La donna che visse due volte (într-o traducere aproximativă: femeia care a trăit de două ori).

Fără să fie un titlu, am un fun fact cu Game of Thrones. În episodul cinci din sezonul șase afli, în sfârșit, de unde vine numele personajului Hodor – o abreviere de la sintagma „Hold the door”. Traducătorii spanioli s-au confruntat atunci cu o provocare lingvistică dificilă. În spaniolă, sintagma s-ar traduce ca „sujeta la puerta” sau „aguanta la puerta”. Evident, niciuna nu sună măcar puțin similar cu Hodor. În acest caz, dublajul a transformat o scenă dramatică într-o scenă în care traducerea distrage atenția de la subiect. Nici varianta subtitrării nu ar elimina problema lingvistică în acest caz, dar măcar sunetul original ar fi acolo pentru a clarifica modul în care „Hold the door” a devenit Hodor. Francezii au avut mai multă inspirație și au tradus cu „Pas au dehors” (trad.: nu afară).

Nu, stai, că mai am două fun facts cu subtitrări, când au fost mai mult decât atât. Primul e o secvență din Annie Hall. Personajele jucate de Woody Allen și Diane Keaton au o conversație, iar subtitrarea arată ce gândesc ele de fapt. Mă rog, un gimmick, dar drăguț când îl faci prima dată. Al doilea moment e din Not Another Teen Movie. Areola, o studentă venită în schimb de experiență, vorbește engleza, dar cu accent, iar replicile ei sunt subtitrate. De asemenea, într-o scenă topless, textul este distanțat, astfel încât să nu-i acopere sânii.

Acum ar fi momentul unei concluzii, dar nu-s aici să-ți zic ce-i mai bine. Disputa subtitrare versus dublaj durează de aproape un secol și nu pare că va ajunge prea curând la o rezolvare care să împace ambele tabere. Cumva, pentru fiecare argument în favoarea unei practici, poate fi formulat un contra-argument. Din punct de vedere financiar, să subtitrezi un film este de vreo zece ori mai ieftin decât un dublaj bun. Însă, în țările în care dublajul este norma, în jurul acestei practici există o industrie stabilă și funcțională, care asigură locuri de muncă pentru mii de actori, ingineri de sunet sau producători. 

Dacă ești de părere că dublajul răpește din experiența filmului, se va găsi cineva care să spună că un dublaj bun întrece originalul și că subtitrarea îți mută atenția de la acțiunea filmului. Iar tu poți să-i spui că subtitrările te-au ajutat să înveți limbi străine fără prea mult efort. Și tot așa.

În final, decizia de a dubla sau de a subtitra depinde de cultura cinematografică a fiecărei țări. În Franța, Spania, Italia sau Rusia, publicul se așteaptă la dublaj. Nordicii și noi ne împăcăm mai bine cu subtitrarea. Suntem diferiți, asta e clar. Decât să ne pierdem în conflicte care țin de diferențe culturale, poate e mai bine să le tratăm cu umor. Iar procesul de a traduce filmele, fie prin dublaj sau subtitrare, e un izvor nesecat de situații comice. Că de-aia încă ai glume pe seama expresiilor băgate de Irina Nistor în filme și a nebuniei ei de-a nu lăsat înjurăturile să treacă.