Cel mai simplu mod să fii expert în fotbal cât mai ține Euro 2020, chiar și fără România acolo

Ai putea spune că ce-a fost până acum la EURO 2020 a fost faza de încălzire. Bat la ușă fazele eliminatorii ale competiției, adică o sumedenie de momente în care, că vrei sau nu, vei fi nevoit să schimbi două-trei vorbe despre fotbal, la terasă sau cu un unchi agasant pilit cu țuică. Dacă până în acest punct te-am dus cu informațiile relevante pentru ediția asta, acum e cazul să treci la nivelul următor: lucruri bune de știut despre fotbal, în general. Vezi că-ntr-un an jumate vine și Cupa Mondială și e posibil să te ajute și atunci.  

Ai noștri n-au fost în stare să se califice la EURO, dar turneul ăsta încă trezește emoții puternice în România. De la veșnicele critici pentru comentatori, justificate ori ba, până la pasiunea sau antipatia pentru vreo echipă națională, românii abia așteaptă să aibă păreri pe tema Campionatului European. 

Ca să nu „șomezi” la bere și doar să dai din cap când mesenii tăi disecă meciurile și istoria Europenelor, îți vin în ajutor cu niște momente esențiale din istoria competiției care se ține din 1960 încoace. 

Orice discuție despre EURO pornește obligatoriu cu triumful Greciei la turneul din 2004, văzut și azi drept cel mai improbabil succes din istoria sportului. Ca să înțelegi dimensiunile grozăviei, e ca și cum România ar da o câștigătoare de UEFA Champions League sau ar termina naibii autostrăzile alea.

Până la EURO 2004, Grecia nu participase decât de două ori la turneele finale și nu bătuse pe nimeni. Avea cotă de 150/1 să cucerească trofeul, iar legenda spune că unul dintre fotbaliștii eleni și-a programat nunta chiar în ziua finalei de la Lisabona. Pesemne că-și imagina că-s mai mari șansele să se răzgândească mireasa decât să ajungă el să joace cu trofeul pe masă.

Antrenați de germanul Otto Rehhagel, grecii au învins țara gazdă Portugalia în meciul de deschidere, apoi au remizat cu Spania și-au pierdut cu Rusia. S-au calificat la limită în sferturi, iar acolo a început nebunia: elenii au trecut, pe rând, de Franța, Cehia și din nou Portugalia, cu un Cristiano Ronaldo la început de carieră. Pentru a înțelege mai bine stilul grecilor trebuie menționat însă că de fiecare dată au câștigat cu 1-0.

Secretul? În principiu, o defensivă disciplinată și supraaglomerată cu care Grecia a neutralizat eforturile ofensive ale adversarilor, plus știința de a taxa cea mai mică eroare a oponenților. Dar ar fi prea simplist să fi fost doar atât. Fotbalul propus de greci în 2004 a fost, de fapt, o revoluție tactică, rezultatul a sute de ore de studiu obsesiv al mișcărilor adversarilor. Un succes care n-ar fi existat fără Angelos Charisteas, „zeul” responsabil cu golurile elenilor. Menționează asta în treacăt ca și cum știi despre ce vorbești și vei da pe spate prietenii microbiști.

Al doilea „șoc” din istoria Europenelor a avut loc în 1992, când Danemarca a luat trofeul, deși n-ar fi trebuit să participe la ediția disputată în Suedia. Nordicii pierduseră calificarea în dauna Iugoslaviei, numai că războiul etnic din vecini a dus la excluderea „plavilor”, cu numai zece zile înainte de startul competiției. În locul iugoslavilor, UEFA a chemat-o de urgență pe Danemarca, ai cărei jucători erau la bronzat și la bălăcit pe la mare.

Fără presiune, nordicii au început cu un 0-0 cu Anglia, apoi au pierdut cu Suedia, însă au învins-o pe Franța în ultimul meci din grupă, rezultat care i-a trimis în semifinale. Ține minte declarația de mai sus, că te scoate din belele în orice treabă. E, posibil, cel mai bogat citat motivațional pe care fotbalul l-a dat lumii. 

Acolo s-a scris un alt moment memorabil al Campionatelor Europene. După 120 de minute, Danemarca și Olanda au terminat egal, 2-2. La penalty-uri, portarul Peter Schmeichel a apărat șutul lui Marco van Basten, unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie. 

În finala disputată la Göteborg, nordicii au învins cu 2-0 Germania, care nu era „decât” campioana mondială la zi. Rețeta danezilor? „N-am avut cei mai buni jucători, dar am avut cea mai bună echipă”, concluziona același Vilfort, marcator al unui gol în finală. Și acestea fiind zise, dau în scris că nu găsești nicăieri în lume un project manager cu vorbe mai de aur decât băiatul ăsta.

„Golul de aur” a fost o găselniță adusă în fotbal la sfârșitul anilor ‘90. Era un soi de „moarte subită” pentru a încuraja spiritul ofensiv și, totodată, pentru a scurta meciurile care n-au fost decise în cele 90 de minute oficiale. S-a dovedit o idee proastă, astfel că s-a renunțat la ea pe la începutul anilor 2000.

Majoritatea lumii a uitat acest experiment nereușit, dar nu cehii și italienii, care au pierdut două finale cu acest sistem. În 1996, Germania a învins Cehia cu 2-1, iar golul decisiv a fost marcat în minutul 95, de Oliver Bierhoff. A ieșit scandal mare de tot la sfârșit, pentru că slavii au acuzat un ofsaid la reușita care a oprit meciul. 

Patru ani mai târziu, Franța a câștigat cu 2-1 finala cu Italia, tot după un „gol de aur”. „Cocoșii” au dat gol în minutul 103, prin Trezeguet, și deveneau primii din istorie care luau EURO la doi ani după ce câștigaseră și Cupa Mondială.

În 1968, nu exista nici „gol de aur”, nici loteria penalty-urilor (introdusă abia în anii ‘70). Așa că o ditamai semifinala de Campionat European a fost decisă de o altă loterie: datul cu banul. 

S-a întâmplat la confruntarea dintre Italia și URSS, jucată la Napoli și încheiată fără goluri după 120 de minute. Imediat după fluierul final, căpitanii celor două echipe și arbitrul au dat fuga la vestiare, ca să arunce moneda. Facchetti, căpitanul Squadrei Azzurra, a ales pajură și a câștigat, după care a ieșit victorios în fața celor 68 000 de fani  prezenți pe stadionul „San Paolo”.

Italia a profitat de șansa ivită și a câștigat turneul, după ce a trecut în finală de Iugoslavia. Dar nu fără emoții. Ba chiar cu o rejucare, că așa era regula în ultimul act, ca să se evite datul cu banul. După 1-1 în primul meci, italienii au bătut cu 2-0 în disputa de peste două zile, de la Roma.

Probabil că ai auzit de stilul „Panenka” de executare a penalty-urilor. E tehnica aia prin care băiatul care bate 11 metri bagă ușor piciorul sub minge și lobează portarul. Miza e că acesta se aruncă într-unul dintre colțuri. E cumva „la mișto”, cum s-ar zice în spatele blocului. Genul de execuție la care efectiv te faci de râs în caz că nu-ți iese.

Omul care a patentat execuția asta e Antonin Panenka. Și a făcut-o în chiar cel mai tensionat moment al Europeanului din 1976. Cehoslovacia și Germania au terminat 2-2 după 120 de minute, așa că s-a trecut la penalty-uri. Nemții au ratat o dată, iar lui Panenka i-a revenit onoarea de a bate lovitura decisivă. Tipul și-a luat un elan uriaș, de toată lumea a crezut c-o să tragă atât de tare c-o să spargă mingea, numai că a inventat execuția asta, a adus singurul trofeu internațional al Cehoslovaciei și a rescris istoria.

La fel de bine poate fi creditat drept inventatorul expresiei: „interzis cardiacilor”. 

Olanda a câștigat EURO după o finală cu Uniunea Sovietică și, oricât ar suna de ciudat, e singurul turneu câștigat vreodată de „Portocala Mecanică”. Povestea victoriei din 1988 e legată de golul legendar al lui Marco van Basten, considerat cel mai frumos voleu dintre toate voleurile născocite vreodată.

De undeva din marginea careului, dintr-un unghi imposibil și cu câțiva fundași sovietici în jurul lui, Van Basten a trimis mingea în vinclu, după o centrare de pe partea stângă. Dimensiunea ireală a reușitei s-a simțit pe loc din reacția antrenorului olandez Rinus Michels. Nenea ăsta s-a ridicat de pe bancă și, uimit de faza la care tocmai fusese martor, s-a luat literalmente cu mâinile de față. 

Anglia a avut parte de numeroase înfrângeri „grele” în istorie, dar eșecul cu Islanda, din optimile de la EURO 2016, a fost descris de BBC drept „o prestație rușinoasă și cea mai mare umilință din 1950 încoace”. 

Între noi fie vorba, victoria Islandei n-a fost chiar o surpriză colosală, numai că englezii obișnuiesc să se alinte și să se ia prea în serios. Realitatea e că nordicii, dintr-o țară cu doar vreo 350 de mii de suflete, au avut o generație extraordinară, cu fotbaliști plecați prin diverse colțuri ale Europei și aflați la apogeul carierei.

Ah, și-au rămas în memoria lumii nu doar pentru că i-au trimis acasă pe înfumurații de englezi, ci și datorită acestui comentator complet sărit de pe fix:

Dacă vrei să o arzi ca un specialist, n-ai cum să ignori semifinala dintre Olanda și Italia, de la EURO 2000. E un clasic al fotbalului, un meci în care italienii au dus la rang de artă ce știu ei cel mai bine să facă: să se apere. Squadra a rămas în zece oameni din minutul 33, când Zambrotta a fost eliminat, apoi s-a apucat să sape tranșee în fața porții lui Francesco Toldo.

Susținuți din tribune de vreo 50 de mii de compatrioți, la Amsterdam, olandezii au ratat din toate pozițiile, și-au bătut joc și de două lovituri de la 11 metri, dar eroului Toldo tot n-au putut să-i dea gol. Finalista s-a decis la penalty-uri, unde olandezii au ratat trei din patru lovituri și-au pierdut astfel o partidă pe care au dominat-o copios.

Inevitabil, orice discuție alunecă tot spre România, că de-ai noștri ne doare cel mai tare. Chiar dacă ne credem zmei, „tricolorii” nu-s obișnuiți ai campionatelor europene. Avem doar cinci participări la turneele continentale, prima în 1984 și cea mai recentă în 2016. Și-am ieșit din faza grupelor o singură dată, în 2000. Dar cum a fost…

Într-o grupă horror, cu Portugalia, Germania și Anglia, România s-a calificat în sferturi în ultimul minut al ultimei partide. După un egal cu nemții și-un eșec cu lusitanii, ai noștri aveau nevoie s-o bată pe Anglia ca să meargă mai departe. Am avut 1-0, apoi englezii au condus cu 2-1, dar am egalat repede. În minutul 89, Viorel Moldovan a obținut un penalty și „tricolorii” au înghețat, că n-avea nimeni curaj să bată. Și niciun român de acasă să se uite.

Până la urmă a luat mingea Ionel Ganea, cu tupeul și sângele rece al unui traficant de droguri într-un aeroport aglomerat. A înscris lejer și i-a trimis pe români în Piața Universității. „N-am avut nicio emoție. În secundele acelea mi-a trecut prin cap care e calea cea mai scurtă să intru în istoria României”, rememora Ganea, peste ani. Și omul chiar a intrat, n-ai ce zice.

Ce mai poți face tu acum e să iei toate momentele astea, să le ții minte și să le scoți dandy relaxat la orice discuție despre fotbal.