Primul meu trip cu ciuperci psihedelice la o tabără de meditație din Olanda

Am ajuns să citesc despre psihedelice din întâmplare. Un prieten a recomandat pe un grup de WhatsApp cartea How to Change Your Mind, de Michael Pollan, fără să dea niciun alt detaliu. Din titlu am crezut că e despre tendința noastră de a insista în idei greșite, chiar și atunci când ne dăm seama că sunt aiurea. Ei bine, nu despre asta e vorba, nici pe departe. Prima parte e o istorie a drogurilor psihedelice și a cercetărilor care s-au făcut de-a lungul timpului, iar în a doua parte Pollan povestește despre experiențele lui cu LSD, psilocibină și alte substanțe. 

Până atunci, experiențele mele cu drogurile au fost minimaliste și numai cu marijuana, niște fumuri pe care n-am putut niciodată să le trag natural. N-am simțit mai deloc vreun efect, deși cei din jurul meu ziceau că „i-a luat”, mi-a fost clar că mai am de lucrat la asta. Am mai mâncat și o treime dintr-un space cookie, care inițial m-a făcut euforică, apoi mi-a dat o foame teribilă și în final m-a lăsat ușor paranoică.

Oricum, după Pollan, psihedelicele sunt un grup de droguri cu totul special și foarte diferit de canabiacee, nu creează dependență și au nu doar efecte imediate, ci și pe termen lung. Se pare că o doză de psihedelice poate să schimbe felul în care neuronii comunică între ei, deci și felul în care gândești și te raportezi la realitate în fiecare zi, o schimbare permanentă. M-am prins, la sfârșit, și ce înseamnă titlul cărții: cum să-ți schimbi mintea, la propriu. Așa că am trecut repede de la ignoranță la oareșce înțelegere și, după ultima pagină, am fost pe deplin convinsă că vreau să le încerc. Entuziasmul prozelitului!

Partea bună e că stau în Olanda, unde poți să-ți cumperi, perfect legal, magic mushrooms (ciuperci care conțin psilocibină), care se găsesc la orice coffee shop respectabil. Partea mai puțin bună a fost că, după cum insistă Pollan, ciupercile magice nu se iau așa tam-nesam, ca space cookie-urile, când vrei să te relaxezi un pic și să te simți bine cu prietenii. Se pare că efectele psihedelicelor sunt cel mai bine resimțite atunci când ești orientat către interior, într-un mindset echilibrat, și când settingul e unul propice.

În funcție de context, un trip poate să decurgă bine, adică să devină o sursă de autocunoaștere sau de revelație (unii oameni consideră aceste tripuri în topul experiențelor prin care au trecut vreodată în viață, asta incluzând și experiența de a da naștere!), sau poate să te lase cu o cicatrice emoțională, de teamă, paranoia sau anxietate.

Dacă în Olanda există o piață pentru magic mushrooms, există și o piață pentru trip-sitteri, adică persoane care să te acompanieze în această experiență.

Pe scurt, ei se asigură că ești într-un mindset ok când îți începi tripul și că nu-ți faci ție sau altora rău. Sunt acolo să-ți țină un lighean aproape în caz că vomiți, să te țină de mână dacă emoțiile te copleșesc și, nu în ultimul rând, să te asculte la sfârșit, când o să vrei să vorbești cu cineva care să te ajute să procesezi toate gândurile și revelațiile pe care le-ai avut – de obicei, acestea sunt atât de clare pe cât de greu sunt de pus în cuvinte.

Deci sitterul e un element cheie, care trebuie ales cu grijă. Pollan a avut mai multe interviuri  (chiar și cu un român, Andrei) pentru a găsi omul potrivit înainte de prima lui experiență cu psihedelicele, până când a simțit un click cu unul dintre ei. Eu mi-am limitat căutările la prima pagină de rezultate pe care o întoarce Google. N-aș fi avut timp, nici răbdare și nici așteptări prea clare să pot să intervievez potențiali sitteri. 

Așa am ales „soluția Starbucks”, adică mai scump, mai impersonal, mai pentru mase și cu niște proceduri ce păreau standardizate pentru novici, care m-au eliberat de povara multiplelor opțiuni. Am dat peste un retreat organizat undeva nu prea departe de Amsterdam, de o organizație numită The Essence Institute. Odată hotărâtă, l-am convins și pe partenerul meu, Ben, să vină cu mine, așa că am plătit cu cardul pe net pentru amândoi, am primit o factură și mi-am văzut de treburi până două luni mai târziu, când urma să înceapă retreatul.

Locul era undeva în mijlocul unei păduri. Am dormit și am petrecut cel mai mult timp într-o clădire albă și nouă. La parter, o sală mare, înaltă, cu o fereastră imensă care dădea spre pădure. La etaj erau dormitoarele, curate, austere, cu paturi mici, de o persoană, câte o noptieră și un scaun de lemn pentru fiecare, și o chiuvetă. Băile erau comune, pentru toată lumea care participa la retreat, parcă 16 oameni în total. 

După check-in, am fost invitați într-o altă clădire din complex, am fost serviți cu ceai, prăjituri și fructe, iar guru a început să cânte la pian. Am scrâșnit din dinți cu stânjeneală și n-a fost ultima oară. Am format un cerc cu ceilalți participanți: zâmbete timide, conversație de complezență și mai mult năduf interior pentru mine. 

Apoi ne-am dus din nou în clădirea principală, pentru startul oficial. Gurul a fost primul care a vorbit, a încercat să ne descrie experiența pe care urma să o avem folosind metafora peștelui care trăiește toată viața în apă și la un moment dat iese la suprafață și observă aerul, ceva cu totul și profund diferit față de ce știa el. Ne-a spus că această revelație, odată avută, nu mai poate fi uitată, dar că va fi foarte greu de descris celor care nu au trăit-o. 

Apoi am început să ne prezentăm pe rând, de unde suntem, ce ne-a adus acolo, care ne sunt așteptările. Grupul era balansat între femei și bărbați și destul de divers ca vârstă și țară de origine, de la oameni care veniseră din Australia sau din State, la cineva care venise cu bicicleta dintr-un oraș din apropiere. Toți eram însă albi și educați. Cât privește motivele pentru care eram acolo, cele mai frecvente au fost variațiuni pe tema curiozitate (mai ales după ce-l citiseră pe Pollan, deci nu eram singura), iluminare spirituală, depresie sau alte zbateri interioare. 

Aceste introduceri mi s-au părut prea bruște. Eram într-un grup străini care, dintr-o dată, încep să-și împărtășească intimități. Cu o voce ușor tremurată le-am zis că pentru o introvertă ca mine nu e ușor să fiu parte din acel cerc. Le-am mai zis că așteptarea mea era ca experiența să mă ajute să-mi redescopăr curiozitatea, să mă dezbăr puțin de cinism și de atitudinea că nimic nu mă mai poate impresiona sau mișca. Prietenul meu a fost singurul care n-a vrut să spună nimic despre el.

A doua zi, am avut o lecție de yoga la prima oră. Apoi, după un mic dejun vegetarian, cum au fost toate mesele din retreat, ne-am așezat din nou în cerc, în camera mare și luminoasă de la parter, de data asta pe niște saltele, pentru niște breathwork. Pollan povestește și el despre un astfel de exercițiu pe care l-a făcut înainte de prima lui experiență cu psihedelice, deci până acum eram în grafic în privința ritualurilor.

Exercițiul a constat în inspirații și expirații adânci și a durat cam jumătate de oră. Am fost încurajați să ne lăsăm corpul să se miște liber și să lăsăm orice sunet produs de respirația adâncă să se manifeste. La un moment dat, mi s-a părut că respirația mea suna aproape ca un nechezat, ar fi putut fi un sunet de jale sau sunetul cuiva care își revine după un râs puternic.

Când m-am auzit, cred că am devenit puțin mai emotivă. Am fost tot timpul perfect conștientă de cât de ciudată era situația în care mă aflam: 16 străini așezați în cerc, fiecare pe salteaua lui, despre care presupun că se zbăteau la fel de incontrolabil ca și mine (am ținut ochii închiși tot timpul), mișcându-și pelvisul în sus și-n jos și lăsându-și emoțiile și sunetele ambigue să iasă la iveală. Cred că exercițiul ăsta m-ar fi putut afecta mai mult dacă sinele meu convențional și pudibond ar fi fost pregătit pentru astfel de dezinhibiții.

Una dintre coparticipante, în schimb, a avut o experiență mult mai puternică, am auzit-o râzând în hohote în timpul exercițiului, și apoi, în sesiunea de sharing de după (aceste sesiuni de sharing s-au dovedit a fi o practică recurentă) ne-a spus că și-a adus aminte de fratele ei bolnav de cancer și, mai ales, de bucuria de a-l avea încă alături.

Dacă eu am fost indecisă în privința nechezatului meu și nu l-am putut clasifica nicăieri între vesel și trist, Ben, pe de altă parte, l-a perceput ca fiind profund trist. Mi-a spus că, auzindu-mă pe mine, s-a întristat și el.

La prânz am avut doar o supă (ok, eu am adăugat clandestin și o banană). Se pare că nu e neobișnuit ca ciupercile cu psilocibină să-ți dea stomacul peste cap, așa că se recomandă un prânz ușor. Apoi a început „ceremonia”, așa cum se refereau la ea guru și cu asistentele sale.

Ne-am strâns cu toții afară, unde asistentele au venit desculțe (probabil în spiritul ideii de conexiune cu natura care a fost un laitmotiv constant), deși era o zi friguroasă de februarie, și ne-au adus ciupercile în niște castroane mari. Ciupercile nu erau proaspăt culese din pământ, cum m-aș fi așteptat, ci porționate și ambalate în pachete vidate de plastic, care se pot cumpăra de pe internet. Am luat fiecare câte două pachete din castron și am fost îndemnați să le frământăm direct în pungi, fără să le deschidem, până când capătă consistența untului de arahide (ciupercile din pachet sunt cam de mărimea și consistența unor migdale înmuiate în apă).

Această muncă de frământare n-a fost una ușoară pentru că, inițial, ciupercile păreau de nemișcat din poziția lor. Instrucțiunile au fost să petrecem acest timp în tăcere și meditație, ca formă de atingere a unui mindset echilibrat în vederea experienței pe care urma să o avem în curând. Mulți am ales să facem asta plimbându-ne printre copaci, pe potecile din complex. Dacă la început ciupercile aveau nu numai consistența migdalelor, dar și culoarea lor, bej-maronie, pe măsură ce le-am frământat începeau să apară irizații albastre, de culoarea psilocibinei, componentul activ.

Am avut tot timpul sentimente ambivalente în legătură cu multe dintre practicile pe care eram încurajați să le adoptăm, de la sesiunile de sharing, până la sesiunea de yoga și plimbarea meditativă și tăcută în care urma să ne frământăm pachetele. Pe de o parte, le înțelegeam rostul, dar pe de altă parte mi se păreau forțate și prefăcute, o spoială care să-ți de impresia de intensitate, unde nu era nimic profund. Așa că uneori am simțit nevoia să mă revolt împotriva lor și să nu le urmez: de exemplu banana extra pe care am mâncat-o la prânz sau cârcotelile ocazionale pe care le-am întreținut cu Ben vizavi de tot ce se întâmpla în jurul nostru.

Cu pachetele frământate, ne-am luat fiecare salteaua, perna și pilota de pe pat și le-am cărat în sala mare de la parter și le-am așezat în cerc. Ideea era să ne pregătim un loc confortabil și călduros. Înainte să sosim am fost încurajați să aducem cu noi obiecte sau fotografii pe care le prețuim, să le avem aproape de bârlogul nostru în timpul tripului. Eu mi-am adus Vântul prin sălcii, o carte pentru copii pe care o citisem cu câteva săptămâni înainte și care mă impresionase prin candoarea ei. De asemenea, ni s-a recomandat să ne îmbrăcăm în haine speciale, preferabil albe, care să ne placă și în care să ne simțim bine. Pentru mine, asta a însemnat o rochie scurtă și largă, cu niște desene naive, care îmi aducea aminte de un weekend cu soare la un restaurant șic. Totul a fost orchestrat să ne începem tripul într-o stare de bine.

Pentru cupluri, sfatul a fost să nu stăm aproape unul de altul. Dat fiind că în timpul tripului suntem foarte susceptibili la tot ce e în jur (the setting), se pare că a-ți simți partenerul în suferință poate să-ți întunece și să-ți deturneze propriul trip. Am urmat și indicația asta și ne-am așezat saltele la distanță unul de altul.

Am primit câte un pahar în care am turnat conținutul unui pachet și încă jumătate din celălalt. A doua jumătate am păstrat-o în caz că am fi avut nevoie de un booster. Peste ciupercile făcute pastă am turnat ceai de ghimbir, pe care l-am sorbit în tihnă. Ghimbirul a mascat destul de bine gustul pământiu și ușor amar al ciupercilor. N-a fost nevoie să mâncăm ciupercile, pentru că munca noastră de frământare storsese deja psilocina din ele. 

După ce am terminat ceaiul mi-am pus mindfoldul (ca o mască de somn care te lasă să ții ochii deschiși), m-am învelit cu pilota și m-am întins pe saltea cu fața în sus și mâinile sub cap. În sală se auzea un playlist special ales, inspirat de playlistul centrului de cercetare a psilocibinei de la Universitatea John Hopkins. Primul track din playlist e unul cu sunete de valuri.

Pe acest fundal am început să am halucinații vizuale, care sunt extrem de comune în prima parte a tripului. Mi-e destul de greu să le descriu, erau colorate, luminoase, cu forme complexe și se schimbau rapid. Mă simțeam ca într-un trenuleț în Orășelul Copiilor, navigând printre lumini colorate și așteptând cu bucurie și curiozitate să văd ce urmează. Dacă în prima sesiune de sharing am zis că vreau să-mi redescopăr curiozitatea și bucuria anticipației (cum zicea mai demult o reclamă la Kinder), ei bine, deja bifasem acest obiectiv. Am simțit cum mi se întinde pe față un zâmbet larg. La un moment dat cineva m-a bătut ușor pe umăr să mă întrebe dacă am nevoie de booster. N-aveam. Eram deja Alice în „țara minunilor”.

Mă simțeam din ce în ce mai fericită. Totul îmi părea în bună ordine, așa cum trebuie să fie. Ce mă uimea totuși la această fericire e că părea foarte pământeană, n-avea nimic din înălțarea spirituală despre care auzisem în experiențele altora. Era ca și cum aș fi fost puternic amețită de la alcool, un mare no-no pentru persoana respectabilă care îmi plăcea să cred că sunt (atât de respectabilă că nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată total vraiște să nu mai știu de mine din cauza alcoolului).

Era deci o fericire jucăușă, juvenilă, insolentă, parcă aș fi băut mult prea multă Tanita cu prietenele mele din liceu, care n-avea absolut nimic din fericirea pe care îmi imaginam c-ar fi trebui s-o simt într-un trip, când mulți oameni povestesc despre conexiunea profundă pe care au avut-o cu universul.

Am auzit oameni în jurul meu care plângeau, lucru care m-a făcut să simt și mai tare că fericirea mea violează o normă socială. Simțeam respect pentru nefericirea altora, câteva secunde de pauză, ca un moment de reculegere, de acceptare, după care reveneam la sentimentul meu de fericire. În același timp, m-am gândit la Ben. După breathwork mi-a zis că i s-a părut că fusesem tristă și asta îl întristase și pe el. Acum eram sigură că el se ridicase pentru booster și că trebuie să fi văzut zâmbetul larg de pe fața mea și asta trebuie să-l fi făcut și pe el fericit. Încă un motiv să mă simt bine!

Am încercat să testez limitele acestei fericiri gândindu-mă la aspecte ale jobului meu care nu-mi plăceau. Nici măcar asta nu mi-a zdruncinat starea de bine. Dimpotrivă, toate grijile legate de job mi s-au părut triviale. Am început să aud o voce cu accent britanic: „It’s all a bit silly, ain’t it?”. Replica asta a devenit o temă la care m-am întors de mai multe ori în timpul tripului. Da, într-adevăr, totul era puțin prostesc, faptul că îmi făceam griji pentru lucruri atât de insignifiate, precum și fapul că venisem în acest retreat în căutarea unor mari revelații spirituale și nu simțeam decât o fericire bețivă.

La un moment dat, m-am concentrat și mi-am mișcat puțin un picior pe sub pilotă, lucru care mi-a ieșit foarte ușor și care m-a bucurat foarte tare: eram în control! Și dacă aveam control asupra corpului meu, aveam control și asupra sentimentelor mele, deci ele trebuie să fi fost reale, ale mele, nu făcătura unei substanțe străine pe care o ingerasem mai devreme.

Mai târziu, guru m-a ajutat să mă duc la baie. Aș fi putut să merg și pe picioarele mele, dar dintr-un exces de precauție eram tot timpul însoțiți. Pe ușa toaletei am văzut o scamă roșie care mi s-a părut că iradia și care mi-a concentrat toată atenția în timpul în care am stat acolo. 

Muzica de pe fundal a fost în general mult mai tristă decât mă simțeam eu. Nu știu dacă din cauza asta sau mai degrabă din cauza prea-plinului de sentimente pe care le simțeam. La un moment dat mi-am perceput sentimentele ca pe niște alveole pulmonare, foarte sensibile și transparente. Am plâns și eu de câteva ori, mai degrabă un plânset de emoție și de tandrețe decât de tristețe.

Mai întâi m-am gândit la mama, care de obicei e atât de solară și de pozitivă și de înclinată să vadă partea bună a lucrurilor, dar în același timp atât de pământeană și de imperfectă și de interesată să-și dea cu părerea despre viețile și alegerile altora. 

Apoi mi-am adus aminte de episoadele din liceu când obișnuiam să plâng destul de des, fără un motiv anume. În retrospectivă, cred că atunci plânsul era cathartic, mecansimsul meu de adaptare la o realitate pe care o găseam, din când în când, copleșitoare. Amintirea asta m-a făcut să-mi percep plânsul ca pe ceva benign și firesc.

În timpul ăsta, una dintre asistente a început să mă mângâie și să mă consoleze. Îmi doream foarte mult să pot să-i spun că sunt ok, că nu plâng de tristețe, că plânsul e eliberator, dar nu mă simțeam în stare să-mi iau mindfoldul de pe ochi sau să leg aceste cuvinte într-o propoziție coerentă, așa că n-am făcut decât să dau din cap aprobator și să încerc să zâmbesc măcar din colțul buzelor. Îmi doream să pot să-i transmit și asistentei sentimentul pozitiv și eliberator pe care îl trăiam atunci, să se poată bucura și ea de el. 

Poate cel mai util sentiment pe care l-am simțit în timpul tripului a fost acela de sfârșit al tristeții, adică momentul de inflexiune în care închizi o pagină și ești pregătit pentru orice va urma. Motivul pentru care mi s-a părut un sentiment atât de util e că tristețea, cel puțin pentru mine, pare implacabilă, acaparatoare, nu lasă loc de întrevedere pentru nici un alt sentiment, ceea ce o face să persiste. Sentimentul de sfârșit al tristeții e acel ultim sughiț după un plâns puternic, gura de aer care urmează, care aduce cu sine deschiderea către altceva. 

Era deja seară afară când mi-am luat mindfoldul de pe față și am început să mă uit la cei din jur. La un moment dat cineva a început să râdă tare. Eu, Ben și alți câțiva ne-am alăturat și am râs așa împreună o vreme, fiecare la intensități și intervale diferite, fiecare din motivele proprii. Asistenții ne-au adus fructe proaspete, care mi s-au părut foarte gustoase. Treptat, ne-am revenit cu toții și ne-am dus să mâncăm.

După masă a urmat, ai ghicit, o nouă sesiune de sharing. De data asta însă am fost mai mult decât bucuroasă să-i aud pe alții povestind despre experiența lor și să o împărtășesc pe a mea. Chiar și Ben și-a citit notițele pe care le-a luat în timpul tripului și a părut foarte dornic să se facă înțeles. Mai toți am zis că experiența e greu de pus în cuvinte, dar auzindu-i pe alții mă găseam uneori dând din cap aprobator: da, „love is everything”, da, tristețea e un sentiment ca oricare altul, nu trebuie să ne fie frică de el, da, totul e ok, nu e niciun zombie nicăieri.

Au trecut deja mai multe luni de când am luat psilocibină și, oarecum dezamăgitor, n-am simțit că experiența m-ar fi schimbat în mod fundamental. N-am simțit înălțarea spirituală, legătura cu universul sau măcar o conexiune mai autentică cu alți oameni, rezultate oarecum comune ale tripurilor psihedelice povestite de alții.

În schimb, anumite sentimente pe care le-am avut atunci îmi sunt acum mai ușor accesibile. De exemplu, ideea că „it’s all a bit silly, ain’t it?” sau sentimentul de sfârșit al tristeții, pe care mi l-am însușit, mă ajută să mă conving mult mai ușor că totul e într-adevăr puțin prostesc și că nimic nu e un capăt de lume. Înainte n-aș fi putut nicicum să mă conving de asta, chiar și pe baza unor argumente pur raționale.

Tripul s-a întâmplat în februarie și acum e deja noiembrie. Toamna târzie nu e deloc plăcută în Olanda, plouă des, zilele sunt scurte și mohorâte, mai ales în vremuri de coronavirus când lucrezi de-acasă și nu poți să-ți faci niciun plan de călătorie sau de socializare. Am hotărât să încerc microdosing, să iau câte o jumătate de gram de ciuperci la fiecare trei zile, mult mai puțin decât cele 33 de grame pe care le-am luat în retreat. Microdozele nu sunt menite să-ți inducă halucinații sau să declanșeze tripuri, ci doar să te facă sa te simți mai creativ, mai focusat, mai echilibrat, mai calm, mai puțin anxios și mai echilibrat. Asta e lista beneficiilor pe care alți oameni le enumeră, conform surselor de pe internet pe care le-am găsit. Totuși, nu s-au făcut încă studii care să arate definitiv și irevocabil dacă microdsingul are vreunul dintre aceste efecte.

E greu de zis câtă diferență fac aceste microdoze în viața mea de zi cu zi, pentru că nu știu cum aș fi fost fără ele și pentru că efectul placebo mă poate face să le atribui efecte pe care doar mi le închipui. Totuși, m-am regăsit admirând o clădire din cartierul meu, care înainte nu mi s-a părut niciodată prea interesantă. Așa am conștientizat ce sentiment plăcut e să poți să admiri un lucru de la distanță fără să dorești să ți-l însușești, să fii pur și simplu mulțumit că există.