Am analizat bătălia finală din Game of Thrones, ca să văd unde au dat-o toți în bară

Atenție, dacă nu ai văzut episodul, acest text este un zid peste care nu vei trece! De fapt, el este Însuși Zidul. Dincolo de el vei cunoaște doar pustiul alb al spoilerelor.

Din 1998, când făceam stagiul militar la Școala de Transmisiuni din Sibiu, am căpătat o vie fascinație față de jargonul lemnos al expresiilor pe care le găsești în regulamentele și manualele de instrucție. Țin minte, de pildă, că, în respectivele cărțulii, nu exista termenul de „distrugere”. El era înlocuit cu mult mai plasticul „nimicire”. Existau chiar expresii contra-DEX-ului, de exemplu: încărcătorul nu se „montează” la armă; el se „anclanșează”.

Practic, nu mai pot viziona vreun film de acțiune fără să nu mi se perinde prin cap toate prevederile regulamentelor și elementele de tactică și strategie. Unii caută căni de Starbucks, eu caut să deslușesc care tactici au fost judicioase ori perdante în scenele de luptă. Din această postură, m-am gândit – mai în glumă, mai în serios - să fac o scurtă analiză a ultimei (probabil) mari bătălii din Game of Thrones, acest serial deopotrivă lăudat și controversat, care unește adversari politici sau dezbină familii. Că tot e subiectul zilei pe Facebook, ori în discuțiile offline, din pauza de cafea de la corporație.

Ia această umilă analiză, cum se spune, cu un gram de sare.

Scena mult-așteptatei bătălii dintre armatele întrunite ale lui Jon Snow și Daenerys Targaryen (pe care, de dragul simplificării, îi vom numi „Aliații”) și coaliția dintre Lannisteri și The Golden Company (hai să le spunem „Axa”) începe cam pe la minutul 32 din episod, odată cu desfășurarea armatei aliate în fața zidurilor Axei.

La început, se observă pedestrașii armatei regulate a Nordului manevrând, alături de batalioanele de asalt ale Nepătaților într-un teren cu hârtoape și virogi, înainte de a ajunge pe platoul neted din fața fortificațiilor.

În termenii militari atât de dragi mie, acea porțiune de teren cu hârtoape poartă numele de „teren greu frământat, cu denivelări pronunțate, văi adânci și amestec de orizonturi”.

Iată o primă greșeală impardonabilă a oștenilor Axei, mi-am zis. Pentru că orice strateg militar știe că acolo trebuia construită prima linie de apărare. Terenul în lupta armată reprezintă un subiect intens de studiu, a cărui cunoaștere se poate dovedi a fi extrem de utilă în obținerea avantajului tactic pe câmpul de luptă. Lannisterii au studiat, pesemne, acest subiect la fără frecvență, altfel ar fi știut că un teren dificil împiedică desfășurarea în poziție ideală a unei armate.

Să vedem ce spunea strategul Carl von Clausewitz despre importanța terenului:

Aliații au folosit, deci, acel teren ca „acoperire contra acțiunii focului inamic”. Militarii Axei, în schimb, au lăsat acea poziție neapărată și nici măcar nu s-au obosit să presare capcane sau obstacole. Or, rolul obstacolelor e unul bine știut: ele canalizează fluxul oștirii și creează ceea ce se numește „puncte obligatorii de trecere”, unde atacatorii pot fi lesne anihilați.

La naiba, Cersei trebuia să citească despre faptele de arme ale lui Mircea de la Rovine, Ștefan de la Vaslui, ori Mihai de la Călugăreni. Băieții ășia fix asta au făcut cu armata otomană: au atras-o în câmp „cu văi adânci și amestec de orizonturi” și au creat „puncte obligatorii de trecere” (de exemplu, podul de la Călugăreni).

Arcașii – echivalentul antic și medieval al artileriei moderne – au fost folosiți doar pe creneluri, în loc să fie utilizați ca armă de șoc. În „bătălia bastarzilor” dintre Jon Snow și Ramsay Bolton am văzut un exemplu despre cât de eficientă și formidabilă poate fi această armă, utilizată corect. Lannisterilor le-au lipsit, în egală măsură, catapultele grele, dar aici putem închide ochii și merge pe mâna scenariștilor și să presupunem că au fost pierdute ori distruse în bătăliile precedente.

Mercenarii The Golden Company au fost frumos aranjați în careu, în câmp deschis, cu zidurile cetății în spate. Aici, din punct de vedere doctrinar, e corect, cât de cât: cetatea le asigură „bula de interdicție” oferită de arcașii de pe creneluri, similară, întrucâtva, „bulei de interdicție aeriene” a SAM-urilor moderne.

Dacă tot am pomenit de „bula de interdicție aeriană”, strategii Axei au avut acest lucru acoperit, cel puțin în teorie, prin folosirea infamilor „Scorpioni” – mega-arbaletele capabile să doboare dragonii Aliați.

În practică, dispunerea Scorpionilor a fost una profund eronată. Nu întâmplător avem termenul de „bulă de interdicție aeriană”. Protejarea spațiului aerian se face prin mai multe „bule” dispuse astfel încât unitățile antiaeriene să se poată acoperi reciproc, una pe alta.

În loc să „împrăștie” Scorpionii pe o arie mai mare, Lannisterii i-au așezat într-un singur rând, pe creneluri. Așa cum am învățat eu la Școala din Sibiu, când dispui țintele într-un singur rând, există riscul ca acea poziție să fie expusă unui foc „de anfiladă”, fix cum a procedat dragonul: în momentul când ataci din flanc, toate țintele le ai dispuse în șir indian, ușor de lovit.

Aici, trebuie să lăudăm excelenta tactică folosită de Aliați în privința eficientei utilizări a conceptului de supremație aeriană. Doctrina e una specifică Israel/SUA/NATO și a fost folosită cu succes în Valea Bekaa (1982), Irak (1991) sau războiul din Iugoslavia (1999). Altfel spus, supremația aeriană e, mai întâi, dobândită prin îndeplinirea misiunilor SEAD („Suppression of Enemy Air Defense” – anihilarea apărării anti-aeriene inamice”).

Fix asta a făcut Daenerys cu al ei Drogon. Mai întâi, a utilizat vechea tactică (mă rog, veche pentru noi, întrucât e din Primul Război Mondial) a atacării flotei lui Euron „dinspre soare”.

După anihilarea flotei (cu dragonul activat în stealth mode), aviația aliată a fost, apoi, întrebuințată cu maximă eficacitate, printr-un atac al cetății de tip „sea skimming” – venind dinspre mare și razant deasupra apei, sub raza de detecție/angajare a Scorpionilor de pe ziduri. A urmat apoi lovitura decisivă asupra intrării principale și breșa colosală de foc creată în rândul Armatei Mercenarilor de Aur.

Atacul ulterior (și decisiv) al cavaleriei Dothraki este un strălucit exemplu al folosirii cu succes al unităților de cavalerie/tancuri moderne în realizarea „străpungerii” pe câmpul de luptă: concentrarea cu întreaga forță în punctul cel mai slab al sistemului de apărare al inamicului. Străpungerea s-a realizat ca la carte, pe un front îngust, lățimea „fâșiei” fiind lărgită ulterior, în baza așa-numitului concept de „torent care se extinde“.

Pe ceas, bătălia a durat mai puțin de zece minute. „Alianța Nordului” a executat cu succes o veritabilă acțiune de tip „Blitzkrieg”/„Război fulger”, grație caracterului dinamic și manevrier al acțiunilor de luptă, ca urmare a coordonării eficiente a acțiunilor aeriene cu cele de la sol.

Armatele Axei au fost spulberate (pardon, „nimicite”), iar orașul căzuse. Regina Cersei se pare că nu l-a prea citit pe Sun Tzu:

Problema e că, după victoria formidabilă, a urmat dezastrul. Pentru că, de cealaltă parte, nici Daenerys nu l-a citit pe Sun Tzu:

„Scopul trebuie să fie de a cuceri intact”.

Or, știm cu toții ce s-a întâmplat după ce au bătut clopotele: orașul căzuse. King’s Landing era, practic, oraș deschis.

Delirul de putere al Reginei Dragonilor a prevalat, însă. Sigur, explicațiile sunt multe și de natură psihologică, Daenerys e, în esență, un personaj tragic. Dar eu nu am absolvit cursuri particulare de psihoterapie, ci doar șase luni de școală militară. Mă voi rezuma, așadar, doar la perspectiva din punct de vedere strict militar.

E adevărat, vorbim de o confruntare armată între două regimuri profund „iliberale” (dar, na, vorbim și de o epocă proto-medievală, în care se desfășoară acțiunea). Și totuși, avem și câțiva idealiști (Varys, de pildă, e un proto-marxist, Jon Snow un proto-liberalo-idealist), dar acestea sunt excepțiile. Am văzut cu toții de ce sunt în stare soldații „Alianței Nordului” când cuceresc un oraș: crime și violuri random. Brusc, vajnicii și vitejii ostași ai Nordului nu mai erau „băieții buni”. Despre Nepătați sau dothraki, ce să mai pomenim? Ei sunt acești huni ai serialului, în care luatul gâților făcea by default parte din cultura locală.

Daenerys a eșuat lamentabil la capitolul „ducerea acțiunilor de luptă în zone locuite de civili”.

Lupta în mediul urban e una extrem de specifică: ea necesită, mai mult ca oricând, operarea de acțiuni chirurgicale, pe baza informațiilor precise, iar ducerea luptei se face în baza unor reguli stricte de utilizare a forței. Se iau măsuri specifice (restrictive) de reducere a pagubelor colaterale.

Daenerys avea Informația: știa unde se află Cersei, castelul ăla e cât Casa Poporului de mare, îl vezi din orice colț al orașului. Putea, lesne, ordona dragonului o lovitură chirurgicală asupra apartamentelor reginei. O lovitură care ar fi decapitat regimul.

În schimb, a preferat să facă fix cam ce au făcut Aliații (ăia veritabili, din Al Doilea Război Mondial), cu orașul Dresda, în februarie 1945: Dracarys. Daenerys a câștigat, practic, războiul, dar a pierdut – definitiv – pacea de după. Cam cum au făcut americanii în Irak, în 2003. Ca să folosesc un termen la modă: „not winning the hearts and minds”.