Lucrurile pe care nu le știi despre criminalii în serie, conform unui psihiatru

Cu o zi înainte să fie legat de scaunul electric la Florida State Prison, Ted Bundy a stat de vorbă mai mult de patru ore cu Dorothy Otnow Lewis. Întâlnirea a fost aranjată la dorința lui Bundy, iar Lewis, psihiatru clinician de renume, profesoară și autoare, l-a întrebat de ce dorea să-și petreacă după-amiaza cu ea într-un cub de sticlă. Bundy i-a spus că toți ceilalți cu care a vorbit erau interesați de ce a făcut, dar ea a fost singura care voia să știe de ce a făcut-o.

Lewis și-a petrecut ultimile decenii studiind criminalii, ucigașii în serie și deținuții condamnați la moarte, ca să-și dea seama ce i-a determinat să facă asemenea acte oribile de violență. „Mi-a luat 30 de ani să ajung aici, dar am fi putut învăța mult mai multe de la Ted Bundy”, a spus ea. „Am fi putut învăța multe despre criminalii în serie. Dar l-au executat.”

Ea și cercetările ei despre dorințele criminale apar în Crazy, Not Insane, un nou documentar HBO făcut de Alex Gibney, premiat la Oscaruri. Filmul este o combinație fascinantă de interviuri cu doctorița acum în vârstă de 80 de ani, amestecate cu clipuri din evaluările făcute unor criminali condamnați, deținuți și un electrician transformat în călău, care este deranjant de indiferent la cerințele jobului său.

VICE a vorbit cu Lewis despre pedeapsa capitală, comportamentul criminal și dacă e posibil ca oricine să devină ucigaș.

VICE: Cum ai fost contactată pentru a face parte din documentar?
Dorothy Otnow Lewis: Nu am fost contactată inițial pentru un film ca ăsta, nu de la bun început. Alex Gibney auzise cumva de mine și că lucrasem cu cei condamnați la moarte. Avea în plan o miniserie cu Laura Dern, despre o femeie psihiatru care are pacienți condamnați la moarte, și mi-a cerut expertiza. M-a încântat, așa că am vorbit cu el despre munca mea. Am adus câteva casete cu interviurile făcute cu deținuții, iar Laura și cu mine le-am ascultat ore în șir. După un timp, Alex mi-a spus: „Vreau să fac un documentar despre tine” și m-a lăsat mască. A fost așa, din senin, dar atunci a început să creeze Crazy, Not Insane. Cred că documentarul a fost pus pe pauză pentru o perioadă (deși vocea narativă a lui Dern apare pe tot parcursul documentarului).

Te-a îngrijorat să fii subiectul documentarului?
A fost înspăimântător, dar nu. Am simțit că Alex era o persoană directă și foarte onestă, așa că am avut încredere în el. Cu un an înainte să vorbesc cu Alex, mai fusesem sunată de alți trei producători care erau interesați să facă ceva despre Ted Bundy. Mi-am jurat că nu voi face bani de pe urma lui, de aia cred că a și avut încredere în mine. I-am refuzat, dar când m-a abordat Alex, a făcut-o ca să se consulte cu mine despre documentar. Lucra deja la el de vreo patru-cinci ani și cred că a făcut un film uimitor.

Ai recunoscut în film că ai încercat să-ți „dai seama ce e în mintea oamenilor”, încă de pe vremea când erai copil și te întrebai dacă cineva poate „să ajungă” criminal. Cred că de atunci ai găsit răspunsul la întrebare, dar cum rămâne cu noi, restul? Toată lumea are capacitatea să ucidă?
În primul rând, nu cred că oamenii se nasc răi. Nu se întâmplă așa. Dar cred că, dacă oricare dintre noi am fi fost tratați în copilărie ca acești indivizi și am fi avut aceleași vulnerabilități pentru psihoză, sau o disfuncție cerebrală, sigur am fi ajuns criminali. Am fost brutalizată constant când eram mică, iar sora mea, cu cinci ani mai mare decât mine, câteodată îmi făcea zile negre. Îmi amintesc că stăteam noaptea în pat și mă întrebam cum de nu-i omor pe toți oamenii ăștia. După ce am crescut, am avut oportunitatea să pun întrebările astea mai organizat. Dar sigur, mi-am pus întrebările și mie.

Majoritatea subiecților și criminalilor cu care ai lucrat au tulburare de personalitate disociativă (TPD). În anii după ce ți-ai început munca, acel diagnostic, mai ales ca o predilecție pentru violență, a devenit o figură de stil în filme. Ce pierdem când pacienții cu TPD devin doar niște răufăcători într-un film?
Filmele și televiziunea au absorbit o parte din lucrurile astea. Primal Fear a fost o reprezentare grozavă a TPD, dar au înșelat publicul prin faptul că au insinuat la final că se prefăcea. Nu am crezut că TPD există până am avut o pacientă, o criminală, care și-a schimbat brusc atitudinea față de mine. Plecam de la interviu și ea s-a schimbat total. I s-a schimbat vocea și comportamentul, a fost terifiant de-a dreptul. M-a îngrozit fiindcă atunci când m-am întors către ea, în loc de o tipă ciudățică care-mi amintea puțin de mine, am văzut un adolescent care stătea cu picioarele desfăcute, cu mâinile pe genunchi și care mi-a zis: „Nu pleca, mai am ceva să-ți spun”. Un alt lucru pe care l-am învățat a fost că nu te duci singură la un interviu cu un criminal. E pur și simplu stupid. Nu mai fac asta, pentru că mulți pacienți sunt imprevizibili.

A trebuit să-ți dai expertiza în timpul procesului lui Arthur Shawcross, un criminal în serie. În timp ce mă uitam la film, a fost greu să nu mă frustrez pentru tine, pentru cum ai fost tratată la tribunal și cum ți-au fost respinse ideile. Crezi că ți-au fost respinse rapid descoperirile fiindcă nu numai că erau noi, dar și că erau prezentate de o femeie?
Da, absolut. În prima zi când l-am văzut pe Shawcross, avea simptome de convulsii psihomotorii, era și disociat, la RMN a reieșit că avea anormalități la lobul temporal și leziuni la lobii frontali. I-am spus avocaților lui: „Nu vă faceți apărarea pe disociere, fiindcă nimeni nu vă va crede. Aveți niște rezultate neurologice grozave, folosiți-le pe astea.” Au refuzat. A fost găsit vinovat și pe mine m-au batjocorit. Câteva luni mai târziu a avut din nou proces și un reporter mi-a spus: „Știi, i-au făcut o electroencefalogramă computerizată, așa cum ai recomandat tu”. Mi-a dat raportul, în care scria nu doar că exista activitate convulsivă în lobii temporali, dar și în cei frontali. Am simțit că am avut dreptate de la bun început, iar, din cauza acelor avocați, lumea a pierdut șansa să înțeleagă mai bine lucrurile care cauzează acest comportament grotesc. 

Ai spus că atunci când intervievezi acești prizonieri, câteodată îi vezi ca vulnerabili și inocenți. E greu să convingi restul oamenilor să-i vadă ca tine?
Ce anume te face să crezi că i-am convins vreodată? Am ajuns cumva accidental să studiez violența și nu am fost prea populară. Apoi, după decenii, când am recunoscut fenomenul de disociere, am fost dublu ridiculizată. Nu am convins niciodată pe nimeni și-mi imaginez că vor fi oameni care vor zice după ce văd documentarul: „Bate câmpii”.

Sau poate vor fi unii care vor zice că este valoros ce spui, fiindcă la final avocatul Bill Barr a cerut închisorilor federale să reia executările.
Faza e că sunt unele acte care în aparență sunt nebune. Barr plănuiește să execute o femeie care a tăiat burta cuiva ca să-i scoată copilul din pântece. Nu cred că ai nevoie de psihiatri să-ți spună că femeia asta e grav afectată sau că un astfel de comportament arată că nu e în toate capacitățile mintale. Cum poți să ucizi o astfel de femeie, nu știu.

În cazul ei, dar și a altora cu care ai lucrat, care e cea mai bună soluție ca să-i tratezi? Unde continuă să greșească sistemul nostru de justiție?
Cred că țara asta și sistemul ei de justiție au acceptat definiția nebuniei din secolul al 19-lea din Anglia, când un bărbat a încercat să-l ucidă pe prim-ministru, dar când a tras a omorât pe altcineva. Criteriul pe care-l asociau cu nebunia era că fie nu știai ce faci, fie că nu știai că e greșit. E o măsură foarte slabă. Cred că e timpul ca psihiatrii să definească pentru sistemul legal ce credem că e nebunia și ce știm că este ea. Ar trebui să avem o modalitate mai sofisticată prin care să determinăm dacă cineva e vinovat și o definiție psihologică mai rezonabilă a nebuniei decât cea din secolul al 19-lea, dă-o naibii de treabă.

Interviul a fost editat pentru lungime și claritate.