EMAA îți arată cum trap-ul românesc poate fi şi despre iubire, nu doar despre droguri şi sex

Maci. Coloana sonoră Hackerville și Tuff Money. Insula. Numărul 44. Maci din nou. Nebună. Toate astea ar trebui să te ducă cu gândul la Emanuela Alexa, cunoscută ca EMAA. Ai văzut-o alături de The Motans pe piesa „Insula”, ai ascultat-o pe coloana sonoră a serialelor amintite, iar luna trecută a scos albumul Macii înfloresc iarna. 

Eu pe EMAA am descoperit-o întâmplător, cred că mi-era Youtube-ul pe autoplay și-am găsit „Nebună”. Mi-a plăcut timbrul ei, videoclipul m-a făcut să mă gândesc că ar trebui să-mi cumpăr un skate (chiar dacă nu știu să mă dau), iar cu versurile am empatizat din prima. Așa că atunci când a intrat albumul ei nou, Macii înfloresc iarna, am abuzat butonul repeat.

„Să fii nebună înseamnă să acționezi în funcție de instinct. Poți să ai o nebunie faină sau nu. O nebunie care să dea bine oamenilor sau una care să încurce, iar asta depinde mult de instincte și de lumea interioară pe care o ai”, îmi povestește EMAA. 

Am vorbit cu EMAA să văd cât de greu e să scoți un album în pandemie, cum diferă iubirea de la 18 față de 28 de ani și unde se situează ea în relația cu subcultura trap. 

VICE: Dacă cineva te-ar întreba cine e EMAA, ce-ai răspunde?
EMAA: E o chestie mai mult inconștientă, nu cred că am studiat cine sunt. Ține mai mult de mood și de feeling, dar cred că sunt un prieten pentru lume. Prin ce sunt eu atât zi de zi, cât și ca artist și tot. Și, deși sună puțin fantezist, cred că și lumea mi-e prietenă înapoi. 

De ce se mai scrie și EM44?
Nu sunt superstițioasă neapărat, dar mă urmărea peste tot. Sunt născută la patru noaptea în luna a patra. Și m-am gândit că ar fi tare să-mi asum asta ca și cum ar fi un lucru bun. E și A. S-au legat frumos. 

Cum ai ajuns la muzică?
Cânt de mică. Mama a studiat vioară opt ani, bunica mea a cântat operă și-a făcut teatru, iar bunicul meu cântă și acum. În anul al doilea sau al treilea de facultate le-am dat un mesaj lui Silent Strike și celor de la Golan, pentru că obișnuiam să-mi scriu poeziile pe muzica lor. Le-am trimis ceva demo-uri pe care le-am înregistrat acasă, o chestie destul de low budget. Nici nu mă așteptam să-mi răspundă, dar au făcut-o. Așa că am venit la București și m-am întâlnit cu oamenii. Cu Golan până la urmă n-am mai colaborat.  

Știi că există percepția asta că e greu să-ți faci o carieră în muzică. Cum a fost pentru tine?
Nu simt ca și cum am luat o decizie. Cred că doar am făcut chestii continuu și-am văzut unde mă simt cel mai bine și ce m-a atras. În Timișoara am făcut și Facultatea de Psihologie și în perioada aia am lucrat mult. Întâi la o cafenea culturală numită Aethernativ, acolo aveam parte de multe schimburi de experiență cu oameni de jazz și cu artiști din alte țări.

Apoi am lucrat la o grădiniță, dar și la o clinică. Toate pentru puțin timp, pentru că trebuia să plec în concerte și mai mult încurcam. Am făcut multe lucruri și-am analizat poate nu conștient, dar mi-am dat seama unde funcționează lucrurile și unde oamenii primesc.

Cum îți descrii muzica?
În momentul de față cred că e un trap pop sau indie pop, ceva pe acolo. Eu am lucrat cu oameni care fac mai mult muzică cinematică și vin dintr-o zonă mai underground. Sunt mai shady ca atmosferă. Și instrumentalul de trap e mai dark, iar eu de cele mai multe ori încerc să-i dau contrast, căldură, firesc prin voce, să-l fac să fie mai accesibil. Deși trap-ul poate fi și mai happy. Nu trebuie să fie neapărat ceva întunecat. 

Cum te-a primit industria muzicală?
Foarte bine, așa se simte. Pare că se mișcă mai greu, pentru că eu sunt cu un picior în underground și cu unul în mainstream. Niște concepte care nu știu neapărat cât contează. Eu încerc să fiu atentă la material, să fie cât se poate de bun. Nu cred că e sănătos pentru mine ca artist să mă concentrez să fac materialul să sune cât mai comercial. 

Ce înseamnă un material bun?
Îl simți. Atunci când un material e bun, nu te saturi de el și de fiecare dată când îl asculți e din ce în ce mai bine. Când ceva nu e neapărat OK, îți dai seama. Și noi în studio putem lucra o zi la o piesă, iar în următoarea să nu ne mai placă. Că flow-ul e flow și nu poți analiza pe moment. 

Ai scos un album și ai compus într-o perioadă mai ciudată. Cum te-ai motivat în timpul pandemiei?
Eu am încercat să nu țin cont de perioadă, oricât de ciudat ar suna asta. Am încercat să nu mă simt în perioada asta și să fac ceea ce făceam și până acum. A fost aiurea din punct de vedere al resurselor, că nu aveam concerte. Dar ca artist ești obișnuit să nu funcționeze lucrurile tot timpul sau să n-ai concerte, așa că m-am conformat la restricții, dar am venit în studio și-am făcut chestii. Artiștii trec des prin „pandemii”. 

De ce Macii înfloresc iarna?
E o floare afrodisiacă. E simbol al iubirii, al extazului și al plăcerii. E o metaforă a perioadelor în care nu ești neapărat în cea mai bună formă, dar dacă ai iubire și tot ce ține de plăcere și frumos, lucrurile vor ieși bine.

Ce înseamnă să fii nebună?
Să fii nebună înseamnă să acționezi în funcție de instinct. Poți să ai o nebunie faină sau nu. O nebunie care să dea bine oamenilor sau una care să încurce, iar asta depinde mult de instincte și de lumea interioară pe care o ai.

Mai înseamnă să trăiești foarte mult în prezent. Iar câteodată mă văd așa, de-aia mi-e greu să răspund la întrebări de genul unde mă văd peste cinci ani. Îmi doresc niște lucruri standard, să am concerte, să le fie bine alor mei. Dar poate peste doi ani o să vreau să devin bucătar și vreau să-mi permit să o iau de la capăt cu altceva. 

Îmi place ideea de restart. Gândul că pot să dau restart oricând și să nu fie o problemă asta. Să pot să fac asta, dacă simt nevoia. Cred că e un confort mental, mai mult. Acum nu simt să dau un restart, mă simt unde trebuie. 

Albumul e despre iubire, care poate fi deopotrivă și nebunie, dar și liniște. Ce definiție ai pentru ea? Iubești acum?
Nu sunt într-o relație, dar iubesc foarte mulți oameni. Am avut relații lungi mult timp și am decis să iau o pauză. Cred că iubirea se dă, nu se cere. Și cred foarte mult în a da fără să aștepți sau să ceri ceva înapoi.

Cum vezi iubirea la 28 de ani față de cum o vedeai la 18?
La 18 ani am intrat într-o relație care a durat opt ani și-a fost foarte frumos. Dar ce nu știam eu atunci e că iubirea n-are nicio treabă cu îndrăgosteala. Cea din urmă e o chestie chimică mai mult, iar iubirea ține de respect, înțelegere, prietenie. De a nu aștepta, de a nu cere, de a iubi un om și a-l lăsa să fie cum e.

Păi, și în cei opt ani, care a fost problema?
Că odată ce n-am mai fost îndrăgostită, n-am știut ce să fac. Nu mai era fun toată ziua, plus că persoana respectivă era destul de serioasă. Un om foarte ca lumea, cu care încă vorbesc, nu ne-am despărțit în termeni urâți.

Dar n-am știut ce să fac. Și-acum, ce, asta o să fie tot timpul? Facem planuri și mergem să luăm de mâncare? D-asta am decis și să iau o pauză de la a mă implica în vreo relație, pentru că cred că ar trebui să arate altfel. Nu știu cum exact, dar trebuie să-ți placă omul pur și simplu. Să te bucuri că e acolo prin casă. 

Ce voiai să te faci când erai mică?
Nu mai știu. Mama lucra la birou, așa că ziceam că voiam să fiu „birouaică”. Asta credeam că face mama. Apoi am vrut să fiu tot felul de lucruri, chiar și dansatoare. 

Ce înseamnă să mai fii copil la 28 de ani?
Să trăiești în prezent și să-ți asculți foarte bine instinctul. Să te joci, încă. Să nu existe replicile alea „nu mai facem asta pentru că nu se mai cade sau pentru că avem o vârstă”. E foarte important să continui să faci ce făceai când erai mic. Asta dacă încă-ți place. Știu foarte mulți oameni care ar face multe chestii, dar consideră că nu se mai poate pentru că nu arată bine sau nu dă bine în fața altora. Eu nu cred asta. 

Și tu n-ai niciodată momente din astea? În care îți vine să faci ceva și-ți pui bariere?
Eu personal nu, dar am prieteni și văd oameni care nu fac asta. Și nu cred că e foarte sănătos, pentru că orice-ți place trebuie făcut, atâta timp cât nu deranjează pe nimeni. E o chestie strict de sănătate mintală, emoțională, fizică. 

Cum vezi generațiile de acum?
Foarte bine. De exemplu, mi-am petrecut foarte mult timp cu Alex Ghinea (911), cel care a produs „Luna și stelele”. Are 17 ani și mi se pare extraordinar din toate punctele de vedere. Foarte smart, din punct de vedere career wise e foarte bine, poți discuta orice cu el, e foarte serios. Foarte distractiv și nu ratează absolut nimic. Își face și treaba și merge și la școală. Și așa îi văd pe majoritatea adolescenților. Se concentrează foarte mult pe ceea ce le place să facă și-o fac foarte serios. Astfel, jobul lor devine foarte plăcut.  

Tu cum erai la 17 ani?
Nu eram așa de job oriented, ci făceam lucrurile mai mult ca pe niște hobby-uri. Aveam senzația că există totuși o graniță între ce-ți place foarte mult să faci și seriozitate. Simțeam ceva, dar nu credeam că poți să le combini atât de bine. Și chiar dacă simțeam, nu le-am pus în practică. Eram foarte haotică și învățam pentru școală și aia era. Nu mă gândeam foarte serios la ce-o să fac ca job.

E ideea că odată ce crești, poți pierde ușor partea de copil din tine. Cum faci să ți-o recapeți? 
Să te asculți și să-ți dai seama ce-ți place și unde te simți cel mai bine. Nu cred că merită să insiști să faci un job care de fiecare dată când te trezești, ești: „Nu pot să cred că trebuie să mă duc iarăși acolo” sau „Nu pot să cred că mă ridic din pat pentru asta”. Și totuși continui să faci lucrul ăla, iar asta eu nu înțeleg. De ce continui să faci niște lucruri de care nu ești deloc entuziasmat? Totul e prea scurt să nu fii entuziasmat. Nu mă refer la un entuziasm pueril în care toată lumea râde tot timpul, doar cred că e super important să-ți placă ce faci. Că până la urmă, ce-i jobul? E copilul mare care se joacă serios.

Alexa Bejinariu a fost implicată în organizații studențești, iar din 2018 scrie la VICE despre educație și cultură. O găsești pe Facebook, Instagram sau blog.