Ce-am învățat despre Ferentari din petrecerea de manele pentru hipsteri de acolo

În ultimii trei-patru ani, evenimentele transculturale s-au înmulțit prin București, de la paranghelia lui Romeo Fantastik din Eden, la pogorârea regelui Florin Salam în Grădina Uranus și până la toate nopțile care se termină pe ritmuri de manele în MACAZ. Bine, simultan s-a întâmplat și o chestie ciudată, iar toți tinerii în căutare de distracție meta s-au întors la origini, au început „să asculte ironic" manele și să dea din șolduri așa cum făceau părinții lor în perioada de glorie a parangheliilor din anii '90.

Dacă ești un om prea simplu pentru definiții complexe, atunci nu ai de ce să te sperii de evenimentele transculturale, care din fericire devin o chestie din ce în ce mai normală prin Capitală. Știu că țara asta nu excelează în ceea ce privește diversitatea și avem o oarecare predispoziție să ne izolăm minoritățile în cartiere de tip ghetou, uneori mai construim și ziduri, tocmai ca să fim siguri că ne remarcăm prin intoleranța noastră chiar și în fața unuia ca Viktor Orban.

Pentru mine, petrecerile cu manele sunt o încercare onestă de a arăta majorității cum se distrează minoritățile, că măcar la dat din șolduri putem să uităm pentru un minut că venim din lumi diferite, chiar dacă femeile din Ferentari dansează mai bine decât publicitarii încălțați cu Asics.

Sistem ca pe Ferentari a ajuns deja la a doua ediție, iar oamenii dezbat dacă anul trecut au venit nume mai mari și s-a dansat cumva mai cu patos în parcul de pe Aleea Livezilor. Eu zic că astea sunt semne bune pentru superparanghelia anului din Ferentari și sper să aibă cât mai multe ediții, în timp ce bucureștenii descoperă că lumea cartierelor noastre nu se oprește în locuri precum Titan, Militari, Tineretului, Drumul Taberei sau Berceni.

Ca și anul trecut, băieții de la PARADAIZ au fost mințile luminate din spatele petrecerii transculturale din Ferentari. Totuși, nu au mai venit nume grele precum Sorin Copilul de Aur, iar cei prezenți au trebuit să se miște pe ritmurile Fraților Cobzaru sau pe muzica emirului manelelor, că titlul de rege era luat înainte să apară Marius Babanu. Pentru că petrecerea asta e despre diversitate, nu doar despre talentele din cartier, în țarcul de pe Aleea Livezilor a poposit și prima trupă de muzică arăbească. Oricum Rabih Karam sună la fel de bine ca orice manea cinstită din Ferentax.

Introducerea în cartier e cam lungă, pentru că nu există prea multe mijloace de transport în comun prin zonă și poate nu ești îndrăzneț să te duci cu bicicleta în Ferentari. Știu că problema siguranței îi determină pe mulți să stea departe de o petrecere cu manele din cel mai rău famat cartier al Capitalei. Însă, eu m-am simțit în siguranță pe străzile din Ferentari, am dat peste oameni chill și nimeni nu s-a uitat nicicum la mine, chiar dacă eram îmbrăcată ca ultima ascultătoare ironică de manele și îmi lipsea o borsetă la brâu ca să arăt de Electric Castle.

Ferentari arată oarecum ca un București de început de anii 2000, în care hainele se usucă pe stradă și antenele satelit împodobesc în continuare fațadele blocurilor. Sunt și foarte multe case în zonă, iar asta te face să te simți ca într-un oarecare oraș de provincie din România.

Atunci când vine vorba de paranghelia în sine, pot să spun că s-a dat bine pe sistem și nimeni nu a dezamăgit. Bine, toată chestia asta are loc într-un parc, unde se sparg semințe, se bea bere la pet de la magazinul non-stop din scara blocului și se fumează lângă copii în cărucior sau bebeluși ținuți în brațe.

Aici poți să vezi cum se trăia relaxat în anii '90, când românii nu-și făceau griji pentru orice chestie măruntă, cum ar fi fumatul pasiv sau siguranța copiilor.

Pentru că îmi place să mă plâng, trebuie să spun că scena e instalată chiar într-un țarc de metal, unde de obicei se joacă fotbal. Înțeleg că nu există prea multe locuri în cartier unde poți să organizezi asemenea petreceri, pentru că Ferentari nu e cunoscut drept cartierul verde al Bucureștiului. Însă, țarcul ăla îți dă o senzație de claustrofobie și te simți oarecum neliniștit când vezi toți puștanii care escaladeză gardurile ca să-l prindă mai bine pe Marius Babanu.

În fața scenei s-au adunat cei din cartier, de la puștanii care sparg semințe, la doamnele cu fuste până-n pământ și femei cu forme, care-s mai puțin interesate să se acopere. Mai în spate au stat oamenii cu copii în cărucioare, dar și cei care nu erau de-ai locului și au venit în căutare de niște distracție meta prin Ferentari, de la jurnaliști, fotografi, publicitari, comunicatori, artiști și până la ONG-iști.

Dincole de problemele de amplasare, la o asemenea petrecere poți să furi niște mișcări adevărate din cartier, unde se dansează de parcă nu mai există ziua de mâine. Femeile dansau fluid și simțeam că mă mișc ca un roboțel lângă asemenea zeițe ale manelelor.

Bine, trebuie să recunosc că m-am simțit cu adevărat intrusă într-un singur moment, atunci când am văzut că pe scenă dansau provocator niște abia adolescente, care nu păreau de mai mult de 14-15 ani. Fetele astea avea toate mișcările la ele, purtau fuste țigănești și bluze ridicate sub sâni, dar întreaga scenă m-a făcut să mă simt oarecum stânjenită. Am înțeles că era vorba de o încercare de a arăta lumii talentele din cartier, dar deschiderea mea se cam oprește la minore care dau din șolduri și țâțe în fața câtorva sute de oameni.

Nu vreau să spun că totul e roz în Ferentari după experiența mea de la Sistem. Am învățat totuși că ăsta nu-i în niciun caz un ghetou, oamenii trăiesc și de distrează ca în orice alt colț al Bucureștiului și nu ai niciun motiv să eviți o plimbare pe aici, că nu te controlează nimeni la buzunare la intrarea în the hood. Eu zic că orașul ăsta ar fi mai agreabil dacă am aborda cu toții viața cu aceeași relaxare pe care am văzut-o duminică la oamenii din Ferentax.