Am evadat din Coreea de Nord la 20 de ani ca să mă pot îmbrăca cum vreau

A evadat din Coreea de Nord la douăzeci de ani. Nu din cauza foametei sau ca să-și urmeze familia care fugise deja; și-a riscat viața și a traversat granița în Coreea de Sud ca să se poată îmbrăca așa cum vrea. E un privilegiu pe care mulți îl consideră dreptul lor, dar pentru Yoon Mi-So era doar un vis.

Yoon, care are în prezent 31 de ani, a iubit de mică hainele și machiajul. A crescut în Hyesan, provincia Yanggang, un oraș aproape de granița Coreei de Nord cu China, unde mulți vindeau tot felul de produse. Cu douăzeci de ani în urmă, mama ei era bișnițară: strecura în țară haine din China, pe care le vindea. A devenit un fel de trendsetter. În loc de părul scurt și făcut permanent, cum purtau nord-coreencele pe vremea aceea, ea avea părul bogat și ondulat, așa cum se purta în China. Poate că Yoon a devenit pasionată de frumusețe și de modă datorită mamei ei.

Acum trăiește în Seul și e consultant de beauty pentru femei de toate vârstele. E ca un stilist și le oferă clientelor trucuri despre îmbrăcăminte și machiajul care le avantajează. E jobul ei de vis, unul pe care nu l-ar fi avut dacă n-ar fi plecat din Coreea de Nord, unde femeilor li se spune cum să se prezinte și li se cere să arate la fel ca toată lumea. Cumva, e total opusul Coreei de Sud, care e cunoscută pe plan internațional pentru modă și industria frumuseții.

VICE a vizitat biroul lui Yoon din Gimpo, un oraș de lângă Seul, ca să vorbim despre haine, machiaj și diferențele dintre standardele de frumusețe din cele două țări.

VICE: De ce ai plecat din Coreea de Nord?
Yoon Mi-So: În 2006, poliția modei, așa numita „guychaldae”, a început să elimine toate hainele pe care le considera nepotrivite. Într-o zi, mergeam pe stradă și unul dintre polițiști m-a blocat pentru că purtam o jachetă galbenă pe care scria cuvântul englezesc „sports”. Se pare că mă făcea să ies prea tare în evidență. Am părul șaten închis în mod natural, dar gyuchaldae credeau că e vopsit și m-au terorizat și pentru asta. Odată, am fost chemată în fața unui consiliu pentru tineri din cauză că purtam pantaloni strâmți. Au mai încercat o dată să mă ducă în fața unui astfel de consiliu, dar am fugit.

Până la urmă am aflat că o cunoștință care lucra ca intermediar ajuta oamenii să evadeze din Coreea de Nord. Atunci am simțit că trebuie să plec de acolo. Mai tare decât sărăcia din țară mă deranja că nu mă puteam exprima așa cum voiam.

După ce mama a murit, am vrut și mai tare să plec. Părinții mei au divorțat când aveam doi ani și mama s-a recăsătorit când aveam zece. Mama se certa des cu tatăl meu vitreg pentru că el o înșela și era materialist. Cred că tatăl meu vitreg a fost chiar implicat în moartea ei – pentru bani –, dar poliția a declarat că a fost sinucidere. Aveam doar 13 ani pe atunci, dar am știut că se petrecuse o nedreptate. Eram dezamăgită de țara mea și asta m-a împins să plec.

Ce face un consultant de frumusețe?
Imaginea unei persoane e și mai importantă în ziua de azi; oamenii țin la înfățișarea lor, iar așteptările altora sunt și mai mari. Eu le coordonez stilul clienților, le sugerez ce culori și ce machiaj li se potrivesc. Practic, mă ocup de aspectul fizic al unei persoane.

Nu mi-aș fi imaginat niciodată că aș putea avea un job în industria frumuseții în Coreea de Nord. Pe atunci nici nu știam să mă aranjez. Uram chestia asta. Eram deja foarte pasionată de modă și frumusețe, dar nu m-am gândit să învăț să mă machiez. După ce m-am mutat în Coreea de Sud, am hotărât să merg la facultate și am absolvit cosmetologia în 2015. Apoi am învățat despre îngrijirea pielii, machiaj, hairstyling și unghii. Era o lume cu totul nouă pentru mine. Îmi face așa de bine să ajut oamenii să-și găsească propriul stil și să îi văd cum se transformă. De asta vreau să continui să fac asta.

Sunt diferite standardele de frumusețe din Coreea de Nord și Coreea de Sud?
Sunt destul de diferite, da. Sud-coreenilor le plac femeile cu față în formă de V, suple, cu ochii mari. Cred că nord-coreenii preferă femeile cu fața mare și cu ochi mai mici. Dacă ești prea slabă, oamenii îți zic: „Arăți de parcă ești bolnavă” sau „Nu cred că ești aptă de muncă” sau „Arăți săracă”. Dacă bărbații sunt slabi, li se spune că sunt malnutriți sau că probabil nu au puterea să taie copaci. Spre deosebire de Coreea de Sud, nord-coreenii preferă bărbații cu tenul mai închis la culoare, pentru că e considerat mai masculin. 

Deci e ciudat ca nord-coreeenii să țină dietă?
Nu, țin și ei diete. Odată, am luat laxative ca să slăbesc pentru că și surorile mele făceau asta. Oamenii poartă și lenjerie intimă modelatoare. 

Care era cel mai frustrant lucru când trăiai în Coreea de Nord?
Hainele. Stilul vestimentar e ca al unui profesor bătrân din Coreea de Nord. Acoperă majoritatea corpului, sunt statice, clasice, fără culoare. Voiam mai mult de atât.

Care erau trendurile în fashion pe când locuiai în Coreea de Nord?
Difereau de la o regiune la alta. În Coreea de Nord ai nevoie de un permis ca să mergi în alte regiuni. În orașul meu natal, Hyesan, uniforma militară purtată de vameși era populară printre bărbați. Dacă scoți epoleții, aceasta devine o haină de zi cu zi. Deși aceste uniforme sunt destul de standard, oamenii sunt judecați în funcție de materialul din care sunt făcute. Poți să-ți dai seama dacă o persoană provine din clasa de sus dacă poartă o uniformă dintr-un material bun. Cel mai bun material era considerat nailonul, iar bumbacul era pe locul doi.

Am auzit că Ri Sol Ju, soția lui Kim Jong Un, e trendsetter în Coreea de Nord.
Când trăiam acolo, nu știam de ea. Dar dacă aș trăi acolo azi, probabil că i-aș urmări stilul. Bărbații purtau costume Mao ca fostul lider Kim Jong Il. În 2010, chiar înainte să plec din Coreea de Nord, erau la modă jachetele de pilot. De obicei pe verde, albastru sau roșu. Erau scumpe, dar atât de populare încât oamenii își făceau credit să le cumpere. O jachetă costa între 2,65 și 3,5 dolari pe atunci; un kilogram de orez costa mai puțin de un dolar, pe când o pereche de pantaloni era 1,6 dolari. Prețul jachetei era dublu.

Există vreo stradă fashion în Coreea de Nord, cum e Sinsa-dong în Seul?
Nu exista nicio stradă elegantă în Hyesan, dar era o stradă pe care se adunau persoanele tinere pasionate de haine. Avea și o mică piață second-hand. Pe strada aceea se vindeau haine aduse din Coreea de Sud, China și Japonia.

Dacă hainele erau considerate problematice, nu puteau fi vândute la piață, fie că era vorba de haine strâmte sau fuste scurte sau cu cuvinte englezești pe ele. Când oamenii aflau că un anumit magazin vindea genul ăsta de haine, se duceau acolo cu alți prieteni interesați de modă. Dacă voiai să porți ce ai cumpărat, trebuia să mergi pe străzile unde nu prea umbla poliția.

De ce reglementau stilul oamenilor?
Se spunea că cei care urmează diverse trenduri sunt influențați de gânduri burgheze. Ne întrebau mereu de ce purtăm haine cu termeni americani. În fiecare sâmbătă, elevilor li se spune să se gândească la ce au făcut greșit în ultima săptămână. Sunt rugați să își critice și colegii. Asta se întâmpla și la locul de muncă. Așa spală guvernul cetățenii pe creier.

Nu puteam purta ruj colorat. Nu pentru că reglementau și asta, ci pentru că eram prea timidă ca să folosesc un ruj roșu intens. Nimeni altcineva nu purta un astfel de ruj și aș fi ieșit în evidență. Dacă te machiezi colorat, oamenii te cred nebună. Sau te întreabă dacă te-a bătut cineva.

Cum te machiai în Coreea de Nord?
Purtam eyeliner și rimel, dar era de neimaginat, ba chiar de-a dreptul ciudat, să îți pui culori pe față. În Coreea de Sud sunt atâtea opțiuni, atâtea nuanțe calde și reci, dar, în Coreea de Nord, singurul scop era să ai pielea cât mai albă. Ăsta era principalul standard de frumusețe pentru femei.

Bomhyanggi, care înseamnă parfum de primăvară, un brand produs de Sinuiju Cosmetics, era foarte popular. Mama folosea mai des produse cosmetice chinezești decât nord-coreene. Folosea pe ascuns și produse din Coreea de Sud, vândute de indivizi, și nu în piețele publice. Le obținea prin relații. De câte ori mă vizita vreo prietenă, trebuia să îmi ascund produsele sud-coreene. Unii oameni le vând și la piață, dar le țin ascunse și le scot doar pentru cunoscători. Doamne, ce frustrant era (râde).

Cât de bine ilustrează viața în Coreea de Nord drama coreeană Crash Landing on You?
Peisajul e prea rural. Coreea de Nord nu e chiar așa de demodată. Dar stilul de viață e ilustrat bine. De exemplu, e adevărat că familiile care au un ofițer militar sunt privilegiate și că majoritatea oamenilor le invidiază averea.

Dacă ar fi să alegi o culoare ca să descrii Coreea de Nord, care ar fi?
Oamenii aleg de obicei roșu, dar eu cred că e foarte departe de roșu. Roșu simbolizează pasiunea și dorința, dar Coreea de Nord nu îi lasă pe oameni să facă ce vor. Cred că aș alege negru, asta e culoarea Coreei de Nord. În orașul meu era un tunel de unde puteai vedea provincia chinezească Jilin. E o regiune unde locuiesc mulți coreeni, deci auzeam des cântece coreene. Când eram frustrată, mergeam la tunelul ăla și mă gândeam la mama și la cât de mult vreau să fug din țara aia. Poate de aceea, culoarea Coreei de Nord îmi amintește de tunelul acela întunecat.

Ce planuri ai pentru viitor?
Până anul trecut, n-am zis niciodată că sunt din Coreea de Nord. Mă ascundeam, de parcă aș fi fost vinovată. Când îmi alegeam ținutele, eram mereu conștientă de cum mă priveau alții și mă îngrijoram că arăt ca o femeie nord-coreeană. Dar apoi am aflat că multe persoane și multe organizații sud-coreene și internaționale sunt interesate de poveștile refugiaților nord-coreeni. Atunci am realizat că mă ascundeam și mă concentram doar pe mine. Acum pot spune cu mândrie că sunt din Coreea de Nord și că am o viață împlinită. Vreau să fiu o inspirație pentru refugiații nord-coreeni. Într-o zi, sper să îi pot ajuta și cu sfaturi de stil.

Articol publicat inițial de VICE Coreea.