Cum am scăpat de dependența de lean, drogul trapperilor, care mi-a șters ani din viață

A trecut mai puțin de un deceniu de când Centrul Francez pentru Monitorizarea Drogurilor și a Dependențelor de Droguri (OFDT) a observat o creștere a „cerințelor suspicioase de distribuire a codeinei” în Franța. În Belgia, a durat până în 2019 ca FAMHP (Federal Agency for Medicines and Health Products) să stabilească o creștere a consumului printre tineri. 

Siropul de tuse cu codeină (lean) a avut mai multă influență în cultura rap decât heroina în rock. Recent, câțiva rapperi au murit din cauza dependenței de lean. Am vorbit cu un artist francez care a fost dependent mult timp (ne-a spus că preferă să rămână anonim din motive profesionale). Ne-a povestit cum a devenit dependent, dar și cum a reușit să se oprească.

Dacă ar trebui să-mi explic experiența cu drogurile printr-o metaforă, ar fi ca și cum m-aș afla într-o barcă cu toți prietenii mei. Găsim ceva nou de încercat: codeina. Suntem în mijlocul călătoriei, până când echipajul vede că vine o furtună spre noi. După ce realizează ce dezastru îi așteaptă, toată lumea sare din barcă, unul câte unul. Iar eu stau, ca un idiot, să fac față furtunii de unul singur. Aleg să continui. Și azi sunt în momentul ăla din viață în care i-am făcut față furtunii, dar uneori încă plouă puternic în barca mea, una care a suferit mult, dar încă e funcțională. Codeina nu este la fel ca un joint care te face să fii puțin zăpăcit a doua zi. Pierzi întreaga zi și pe următoarea. De fiecare dată când iei drogul, efectul durează 48 de ore. Și dacă le pui cap la cap, pierzi o grămadă de timp din întreg anul. 

Prima oară când am luat sirop de tuse era 2015. Îmi amintesc bine fiindcă am postat o poză pe Instagram, eram așa de mândru. Amicul meu era în Spania și prin bunica lui am reușit să iau de acolo sticle de sirop. Le luase cu el în sticle mici speciale pentru avion. Le-am început și ne-a convins instant. Mereu am fost puțin extrem în lucrurile pe care le fac. Și când îmi place ceva, fie că e manga, fie iarbă, îmi place să exagerez. Și de acolo totul curge lin. 

Chestia dubioasă e că n-am luat medicamente când eram mic. Mama era puțin hippie și folosea numai chestii organice, sănătoase și vegetariene. N-am luat niciodată medicamente când eram tânăr, nici când am înaintat în vârstă. Chiar și atunci când sunt bolnav, încerc să folosesc cât mai puțin cu putință. Și clar pe atunci, medicamentele erau văzute ca fiind ceva pentru fraieri. Eram foarte contrariat. Unul dintre amicii mei m-a făcut să ascult rapperi care vorbeau despre „sirop” în piesele lor și care erau la fel de pasionați ca noi. Așa că mi s-a părut cool. La începutul perioadei foloseam codeină doar recreațional. Poate că am folosit chiar mai mult decât restul. 

Îmi place prea mult să fac lucruri singur, așa că am început să fac și asta acasă ca să mă bucur de drog. În același timp, începusem să avem succes și în industria muzicală. Plecam în turneu la fiecare șase luni și călătoream prin toată Franța. Singura mea cerință mică în grup era să am siropul gata la destinație. Fiindcă făceam parte dintr-un grup, nu trebuia neapărat să vorbesc tot timpul. Puteam să-i las pe alții să o facă și eu să fiu drogat în timpul ăla. Îmi plăcea misterul din jur, totul mergea perfect. Și după ce se terminau concertele băgam constant lean, dar fiindcă aveam un program plin, trebuia să fac pauze de la consum. 

Într-o zi, eram în Canada la un festival din Montreal. Mama mi-a văzut contul pe Instagram și a aflat că iau lean și-l arăt lumii, că practic fac drogul să pară cool. Mi-a scris să-mi spună cât de rușinată este de mine, iar asta nu m-a făcut să mă simt prea bine. Dar nu m-a oprit. Pur și simplu n-am mai postat pe Instagram despre asta. Încă scriam despre drog în melodiile mele, fiindcă mi-era greu. Numai la asta mă gândeam. 

Viața mea a continuat așa câțiva ani și am continuat să consum destul de mult. Dependența mea a continuat să crească și n-am mai putut să mă relaxez fără codeină. Brusc au apărut și simptomele de sevraj fizic, așa că eram mereu în căutare de codeină. A devenit foarte rapid o necesitate zilnică. Nu puteam să am o seară bună fără ea. Sunt foarte curios de fel, așa că împing limitele cu drogurile până devine chiar periculos. Am luat zilnic, de mai multe ori pe zi. Familia și prietenii mei au devenit îngrijorați, dar atâta timp cât lucrurile mergeau bine profesional, nu prea conta așa mult. Au fost perioade când am consumat foarte mult și apoi m-am oprit. 

Ai parte de atâtea endorfine încât după ce trece doza, ai momente depresive. În special a doua zi e dificil. Eram constant sub efectul yo-yo, dar am reușit să o ascund bine. Nici nu aveam în plan să mă opresc, fiindcă în capul meu totul era ok. Mi-a plăcut să iau droguri și m-am bucurat de tot ce făceam. 

Cred că prietenii mei s-au prins că aveam o problemă, dar ăsta e un lucru greu de spus prietenului cel mai bun. Puțin câte puțin, relațiile pe care le aveam cu oamenii au devenit din ce în ce mai complicate. Au încetat să mă mai ia în serios. Drogul m-a schimbat și ca persoană, am făcut niște lucruri foarte nasoale, când eu în mod normal sunt un om bun. Mi-am pierdut iubita în perioada aia. După doi ani de consum, s-a gândit că „tipul ăsta pur și simplu va muri” și n-a mai vrut să fie într-o relație cu cineva ca mine. Eu încă mai trăiam în era mea rock’n’roll. 

Și apoi a venit o zi când n-am mai avut lean. Dar aveam un amic care avea pastile și oxy (oxycodone). Așa că am început să iau și din alea. Mereu am fost conștient de ce iau, fiindcă nu am vrut să iau orice fără să știu exact ce este. Așa că făceam căutări pe net. Știam că se transformă în morfină în sânge și n-ar trebui să iei fără prometazină că o să te apuce mâncărimile. Am intrat și pe forumuri unde oamenii povesteau cât de rău au ajuns cu el, sub iluzia că eu eram în control. 

După acea perioadă de concerte și viață agitată, totul s-a oprit. Oamenilor nu le mai plăcea ce făceam eu și trupa mea. Trapul era acum genul muzical în trend. Am fost distrus de ce luam și pandemia ne-a dat-o grav tuturor. În momentul ăla cred că m-am aflat în mijlocul furtunii. Un adevărat iad. Nu mai aveam niciun clip, niciun concert, nicio obligație. Eram singur acasă și mă afundam din ce în ce mai tare într-o gaură. 

După ce n-am mai avut disponibil deloc lean, am încercat alte lucruri: Tramadol și alte tipuri de medicamente cu un efect similar. Nu sunt droguri sociale, doar te prăjesc. Nu mai puteam gândi. La un moment dat, creierul meu a devenit atât de saturat încât liniștea drogului mă calma. Am continuat așa timp de un an. Într-un final, a apărut o altă problemă. Fiindcă eram constant drogat, voiam să mănânc numai chestii grase. Cum ar fi produsele alea clasice americane de fast food în combinație cu băuturi răcoritoare colorate. Am fost dintotdeauna un fan al societății consumeriste, mai ales când vine vorba de marketing, așa că-mi plăceau și lucrurile de genul. D-aia am devenit dependent și de chestiile grase și pline de zahăr. Într-un an m-am îngrășat 20 de kile. Mi-am mâncat toți banii. 

Atunci apropiații mei au făcut o intervenție. Am stat cu toții în jurul mesei și au încercat să mă facă să văd cât de rău îmi era. Urăsc când oamenii încearcă să-mi impună ceva, așa că am fost foarte defensiv la început. Toată lumea îmi crea confuzie, iar drogurile erau un panaceu rapid. Ce m-a șocat cel mai mult a fost că și ceilalți sufereau de pe urma lor. Puțin mai târziu - după ce nu am mai fost furios din cauza intervenției - am făcut un pas înapoi și am văzut situația mult mai clar. În 2021 a început schimbarea: M-am dus la sală zilnic timp de un an, m-am plimbat, am făcut sport și chiar am devenit vegetarian. M-am oprit total din a mai consuma codeină, dar am luat un alt drog cu același efect, Rivotril. Cu el, am reușit să scap definitiv. 

În vara lui 2022, în timp ce încercam să mă recuperez, am simțit din nou tentația de a mă droga. Am luat două pastile cu ceva care avea un fel de efect hipnotic. Am planificat să am o zi liniștită, să mă uit la seriale și să mă întorc la muncă a doua zi. Dar când m-am trezit, eram în spital cu șoldul rupt, cu încheietura mâinii zdrobite și două coaste rupte. Nu mai puteam să merg. Nu am înțeles și nici până în ziua de azi nu-mi amintesc ce s-a întâmplat. Nu m-am putut mișca timp de două luni. A trebuit să stau la pat, culcat pe spate. Am făcut asta acasă la mama, ea m-a ajutat mult atunci. A fost groaznic de dificil. A trebuit să iau medicamente, dar nu le-am luat zilnic, până seara. Aveam atât de multe dureri. Seara luam tot ce trebuia să iau ziua, pe toate deodată. 

Când m-am întors acasă, am realizat că toată punga mea de medicamente dispăruse. Le luasem pe toate deodată fără să realizez, când eram drogat. Apoi căzusem de la balconul apartamentului meu, de la înălțimea de trei metri. Am fost destul de norocos, fiindcă am avut reflexul de a-mi acoperi fața, chiar aș fi putut să mor atunci. Nu cazi așa prea des. Îmi amintesc doar că mă gândeam „Căderea e un pic prea mare și odată ce ajung acolo, totul va fi atât de greu”. Nici nu știu cine a chemat salvarea, nu-mi amintesc. Aveam doar fotografii ciudate pe telefon, cu picioarele mele pe balcon. Dar tot nu-mi pot aminti ce s-a întâmplat. În același timp, nici cei din jurul meu n-au înțeles cum de s-a întâmplat asta, fiindcă toți credeau că sunt mai bine. Dar eu încă eram în groapă. 

Partea amuzantă e că am o mulțime de povești hilare din cauza codeinei, dar și amintiri dragi. De exemplu, o poveste cu prietenii pe care o numim „AM până la PM”. Eram în cabana unui amic la țară și scriam un album. M-am trezit de dimineață și a trebuit să mă duc în Bruxelles și să mă întorc ca să aduc siropul la apartamentul meu. Așa că am luat trenul de 5 dimineața și odată ce am ajuns acasă, am adormit. M-am trezit și simțit ca și cum am dormit toată ziua. Când m-am uitat la mobil, am văzut că trecuseră șase ore. În mintea mea era seară și dormisem efectiv toată ziua. M-am grăbit să prind trenul înapoi și în timp ce pleca din gară, am realizat că soarele tocmai răsărea. M-am gândit că e foarte ciudat. Capul meu drogat nu înțelegea deloc. M-am întors la cabană și am sunat la ușă, dar nimeni nu a răspuns. Apoi am început să bat în ușă și, într-un final, mi-a deschis cineva, cu ochii lipiți de somn. Am intrat și m-am apucat de făcut muzică în sufragerie. Toată lumea era în pat și probabil mă credeau nebun că lucrez la ora aia. La un moment dat m-am uitat la computer și am văzut că era opt jumate dimineața și că nu mai eram acasă de o oră. Nu știu cum, dar m-am dus în Bruxelles și m-am întors seara la momentul planificat. Am vrut să resetez ziua. Amintirea asta încă îmi face grupul de prieteni să râdă. 

Pot spune acum că ce a fost mai groaznic a trecut. Mai iau ceva din când în când, o dată la două săptămâni sau o dată pe săptămână, în funcție de situație. Dar nu codeină - medicația asta m-a traumatizat destul de mult. Dar cu siguranță mă gândesc la ea zilnic, cel puțin o dată sau de două ori. E ca un mic diavol pe umărul meu cu care trebuie mereu să mă lupt. Nu pot să mă dau bătut și să cad din nou în gaura aia neagră. Am început, de asemenea, să merg iar la sală. A trebuit s-o fac, mă obosește îndeajuns ca să dorm. 

Mă simt ca și cum creierul meu a supraviețuit unui atac, dar amintirile mele s-au pierdut pe drum. Nu le voi mai revedea niciodată pe cele care sunt șterse. Asta mi-a oferit și o perspectivă diferită asupra amintirilor. Nu le mai prețuiesc la fel de mult ca înainte, am pierdut prea multe. Nu am căutat niciodată ajutorul nimănui, am prejudecăți despre asta și am simțit mereu că sunt deasupra. Dar încetul cu încetul, încep să cred că poate m-ar putea ajuta. Ăsta e următorul pas. 

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.