Am vorbit cu Adrian Despot despre muzica românească și, ei bine, o s-o vezi cu totul altfel de acum

Piesa „Șambala” a fost creată de Adrian Despot în cadrul glo™ Creative Camp. glo™ continuă astfel inițiativa #RebelsWithaCause prin evenimentul organizat împreună cu Electric Castle. Astfel, au creat un mediu special și un loc aparte prin tabăra care a îndrumat artiști consacrați, mentori, dar și pe cei aflați la început de drum să se lase purtați de muzică.

Am început discuția cu Adrian Despot ca să aflu cum de-a făcut piesa „Șambala” la Electric Castle în glo™ Creative Camp și-am ajuns să aflu de ce muzica, cea pe care o face sau o ascultă, e atât de importantă pentru el.

În ultimele aproape trei decenii, contactul cu publicul a fost prin muzica formației. Din ianuarie 2022, e și prin piesa „Șambala”. A fost produsă în glo™ Creative Camp de la Electric Castle în 2021. A fost publicată pe YouTube în ianuarie 2022 și sună ca nicio altă melodie semnată de Despot.

Originala e a lui Doru Stănculescu, muzică și text, iar acum am aflat povestea ei și cum a ajuns el să facă o versiune modernă a ei, dar și cum de fix asta din atâtea câte au fost lansate în ultima jumătate de secol. 

Discuția e însă mai mult despre rolul muzicii în viața fiecăruia, prin cum și-l explică Despot, de la nostalgia pe care cu toții o simțim față de acea muzică pe care am adorat-o undeva în tinerețe până la nevoia de-a munci un pic ca să-ți iasă ceva în domeniul ăsta. Există rețete, unele chiar de succes, dar ce rămâne ca longeviv merge dincolo de tipar.

VICE România: Ce-ai fi făcut, dacă nu era muzica?
Adrian Despot: Dacă nu era muzica, nu era nimic. Muzica este de multe ori sinonimă cu întâiul act al creației și atunci mi-e greu să cred că ar fi putut fi altceva. Ca meserie, cred că aș fi ales să fiu barman, dar nu știu dacă mi-ar fi plăcut, dacă m-aș fi descurcat. Apreciez însă foarte tare meseria asta, că e omul ăla care vine primul, stă atâtea ore în picioare, zâmbește de fiecare dată clientului din partea cealaltă a barului și pleacă ultimul. E o meserie grea. Ciudat este că probabil n-ar fi existat baruri dacă n-ar fi fost muzică.

O parte din muzică e trecătoare și o alta e eternă oricâți ani ar trece peste ea. Cum vezi tu lucrurile, ce face ca o anumită muzică sau anumite creații pe care le încadrez la muzică să fie atât de longevive și aici ai și tu partea ta din muzica românească, care e atât de longevivă?
Cred că lucrurile  au valoare, atât timp cât noi le atribuim această valoare. De exemplu, valorizăm aurul, dar el, în sine, s-ar putea să fie total lipsit de valoare, adică nu ține de foame nici sufletească, nici cealaltă. 

Legat de muzică, în măsura în care există atât de multe melodii nemuritoare, există cel puțin la fel de multe melodii la fel de valoroase care nu au avut șansa să prindă acel val al valorizării de către oameni. Și sunt și melodii, cel puțin astea din mainstream, care dispar a doua zi. Și o zic cu părere de rău pentru toată muzica asta mare care rămâne nedescoperită și nedifuzată. Și primează cifrele, pentru că în zona comercială nimic nu e întâmplător. Omenirea are „calitatea” asta de a valoriza anumite lucruri care par fantastice astăzi și mâine nu mai există. Și, astfel, mare parte din muzica valoroasă nu este cunoscută marelui public.

Probabil ai auzit și tu că nu se mai face muzică cum se făcea pe vremuri. Ba da, se face muzică în continuare cum se făcea pe vremuri, la fel de bună. Problema este că înainte noi aveam obiceiul ăsta de a căuta muzica, de a o da unul altuia, de-a ne împrumuta reviste. Eram într-o foame teribilă de muzică. Acum, când toată muzica este la îndemână, foamea asta parcă s-a mai stins și avem cumva pretenția ca muzica să ajungă la noi. Numai că muzica nu călătorește. Trebuie căutată.

Cel mai des de la creatori de muzică, de film și nu numai am auzit de un foc interior care-i împinge să facă ceea ce fac. Pentru tine cum se simte?
Nu știu dacă neapărat „foc” este cuvântul care ar reprezenta cel mai bine. I-aș zice catalizator. Eu aș vedea asta ca pe o rană, una care se bandajează cu fiecare melodie, cu fiecare album, cu fiecare concert pe care-l avem. Dar ea nu se închide niciodată și poate ăsta este unul dintre motivele pentru care majoritatea cântecelor Vița de Vie sunt mai degrabă melancolice.

Foamea respectivă funcționează în paralel, dar nu cred că în cazul meu contribuie la factorul creativ. Este foamea de muzică și de a găsi mereu modalități noi de expresie. Sunt unii producători care își găsesc o rețetă de succes pe care o folosesc ca un șablon pe toate lucrările lor. „Basul și cu toba mare”, de exemplu, e cel mai mare hit Vița de Vie. Dacă am fi vrut să fim formație comercială, am fi reprodus piesa aia la infinit și acum, probabil, vorbeam de la vila mea din Hawaii, de nu știu unde. Am văzut însă partea asta creativă ca pe un drum care nu se termină niciodată. 

Dar te mai bucură muzica, dat fiind că știi cum poate fi făcută în diverse feluri și pentru diverse cerințe?
Este cea mai mare bucurie să-i ascult pe ceilalți și chiar să mă duc la concertele lor. Știu că tu vorbești cu Adrian Despot de la Vița de Vie, decenii de carieră, albume, dar eu în capul meu nu sunt ăla de la Vița de Vie când vorbesc cu tine. Eu sunt fanul de muzică Adrian Despot care se duce la concerte, este înnebunit după festivaluri, pierde nopțile căutând muzică nouă. Toată viața mea se desfășoară pe muzică – în casă, în mașină, în căști.

Îmi place când găsesc lucruri care mă surprind. Sunt acele mici lucruri lăsate în melodii, făcute de muzicieni pentru muzicieni. Acele momente când zici „hopa, ce s-a întâmplat?”. În fiecare melodie trebuie să existe un pic din sufletul celui care o cântă. Asta face diferența între un produs și muzică: sufletul omului.

Muzica a devenit oceanul în care peștele Adrian înoată și, din când în când, se oprește din ascultat și, pentru că are niște răni de închis, mai face și el la rândul lui niște muzică.

Muzica înseamnă pentru mine atât de mult, pentru că am ales să o valorizez. O am mereu ca un colac de salvare, o bară de care pot să mă sprijin. Cumva, mă uit cu părere de rău la oamenii care nu au așa ceva. Mă întreb cum își reglează stările de spirit, către ce se întorc când viața le da un șut. În cazul meu, ea nu mă minte niciodată, mă ține tot timpul în brațe, îmi dă tot timpul ce am nevoie.

La Șambala cum ai ajuns?
Eu sunt un mare pasionat de muzica românească, lucru pe care, de exemplu, din ‘90 până acum vreo cinci ani n-aș fi putut să-l spun. Când eram mic tata avea în casă niște benzi de magnetofon. Și mi-a rămas în minte, fără să știu cine o cânta. Era muzica cu care am crescut, pe cele trei benzi care se învârteau. După Revoluție, pe măsură ce am avut acces la muzica străină, am rămas, totuși, îndrăgostit de cea românească. 

Știam că trebuie să pregătesc o piesă pentru glo™ Creative Camp de la Electric Castle, m-am lovit și de una dintre marile probleme ale muzicii românești vechi, cea din anii ‘60, ‘70, ‘80: sterilitatea versurilor. Exista o cenzură fantastică, nu puteai să scrii ce ai tu în cap. În același timp, de fiecare dată când mă apuc de un proiect, vreau să scot maximum din el. Așa că mi-ar fi fost destul de greu să merg în glo™ Creative Camp și să facem, nu știu, o melodie ușoară.

Cred că pe măsură ce am înaintat în vârstă și cizelat preferințele am ajuns să-mi doresc ca melodiile pe care le fac să aibă un scop, să ajungă undeva. Să fie cumva, dacă vrei, mai degrabă o melodie eveniment. Scopul era să identificăm o melodie românească veche și să o aducem în prezent.

Tot ascultând și ascultând diverse compilații de muzică românească, am dat peste „Șambala” de Doru Stănculescu. Din start am zis: „Wow, asta este ceva ce nu are nicio legătură cu toată muzica românească pe care am ascultat-o”. După vreo două săptămâni de ascultat muzică românească, folk, rock, de diverse facturi, dar cu texte oarecum asemănătoare, sterile, apare un domn cu mustață care cântă despre Șambala. Ce e Șambala? O lume imaginară din care e domnit întreg Pământul. Mi-am spus: „Cum există melodia asta? De ce există? Cum a scăpat la TV? Cum de l-au lăsat ăștia s-o cânte?”.

Am ajuns acolo, am dat play și au urmat cinci zile destul de, așa, cu sprâncenele ridicate din partea găștii de opt oameni. Eu știam exact unde vreau să ajung cu melodia. Plecând de la varianta lui Doru Stănculescu, știam unde se poate duce prin orchestrații și prin tobe și prin voci. Ce e foarte interesant este că pe varianta făcută de noi au fost mai multe tipuri de voce. Am făcut un cor de fete, am pus mai multe microfoane și am zis: „Okay, vreau să vă imaginați că microfonul este un foc și voi sunteți o gașcă de vrăjitoare, care viclenesc acolo în jurul focului”. Și se vorbește șoptit, așa, în cuvinte care nu se disting. Dar toată treaba asta contribuie la starea fantastică pe care ți-o dă melodia. Și a fost complet magic s-o facem.

Pe 23 noiembrie, Vița de Vie a avut un concert la Sala Palatului. „Șambala” a fost cântată pe scenă. Iată cum a descris Despot momentul: „Ce s-a întâmplat cu ea acolo a fost ceva total miraculos. Ca și cum melodia asta are ceva în ea, ceva mai mult decât niște acorduri și niște ritmuri. Are un efect anume asupra oamenilor,  am trăit asta alături de cei peste patru mii de oameni din sală.”

Din ce descrii nu este deloc un proces clasic de creație.
Știi ce se întâmplă? Eu, ca să pot face muzică, am nevoie de solitudine, să fiu eu singur cu gândurile mele și fără alte gânduri parazite. Din această izolare prin muncă și foarte multă muncă, la un moment dat, reușesc să prind o idee, să mă conectez la așa-numita sursă. Problema este că, cu cât stai mai mult conectat la sursă, cu atât riști ca din punct de vedere social să începi să fii considerat nebun. Totodată, am ales să mai ies din starea asta, că am nevoie și de mine omul cu capul în nori, dar și de omul cu picioarele pe pământ. 

În ideea asta, ce se întâmplă în glo™ Creative Camp este fantastic, deoarece în alea cinci zile n-ai unde să pleci. N-ai altceva de făcut decât muzică de dimineața de la trezit până noaptea, să ai toate instrumentele la dispoziție, o echipă de sunet mereu acolo, cum cred că este visul oricărui muzician: să ai în jurul tău toate instrumentele alea, orice fel de instrument. 

Există un mentor și niște artiști invitați din zone muzicale total diferite, pentru că trebuie să existe elementele noi și caracteristice pe care le aduce fiecare. În cazul meu, opt oameni care nu se cunosc încep să facă muzică împreună. Și pentru că există anumite orgolii la fiecare, trebuie să existe un anumit tupeu, să știi când să vorbești, să te bagi în seamă, nu trebuie să stai să aștepți, să te invite cineva să cânți. Trebuie tu să intuiești când ar fi momentul și să vorbești, și să cânți, și să spui ideea ta. E un joc foarte interesant și de putere, și de muzicalitate. 

Stând cu opt oameni și făcând muzică de dimineața până seara, în prima zi e puțin mai greu. În a doua deja lucrurile se mai relaxează, spațiul pare mai comun, mai obișnuit, deja se leagă prietenii. Din a treia zi toate lucrurile încep să ardă, toată lumea este în proiect. Aici intervine calitatea unui mentor care cred că este să identifice oamenii care sunt oarecum mai pasivi, să le identifice care sunt caracteristicile puternice și să le introducă în joc. La sfârșit, după cinci zile, toată lumea era în brațe cu toată lumea, toată lumea plângea. 

Ai spus că-n anii ‘90 n-ai fi zis că îți place muzica românească. Aveam nevoie ca societate de 10 – 15 ani, să zicem, ca să uităm de ea și să încercăm să ardem etapele pentru muzică nouă?
Sigur că da. După Revoluție, dacă te uiți, și până prin ‘95 majoritatea trupelor care cântau o făceau în engleză. Era foame de muzică, dar ne provoca și silă românismul, muzica în română. Abia după ‘96 – ‘97 am reînceput să facem muzică românească, iar unele trupe de rock au rezistat mult timp, chiar până în prezent.

Apoi mai e și treaba că limba română e, totuși, una dificilă, cu foarte multe consoane și câteodată este mai greu de manipulat. Pe de altă parte, nu știu de ce cântăreții au impresia că ar trebui să fie simplu. De ce să fie simplu să cânte în română? De ce să fie simplu să înveți să cânți la un instrument? Nu e simplu, dar uite cât de frumos se poate face dacă stăpânești cu măiestrie sau ce versuri frumoase există în limba română când ea este controlată.

Totodată, nu cred sub nicio formă că ar exista astăzi, dacă nu ar fi existat un ieri cu niște versuri bune în muzica românească de dinainte de ‘90. În parte și datorită lor suntem noi astăzi aici.

Legat de discuția de la început, tu ce le-ai recomanda oamenilor ca să ajungă la muzică și nu doar să aștepte să vină ea la ei?
Unul dintre lucruri ar fi să facă un act de curatorie, chiar pe platformele de streaming. Să facă un playlist, să-l dea mai departe și tot așa. Apoi, să-și facă anumite tipare de a asculta muzica și s-o asculte activ. Știu că cei mai mulți au tendința de-a rămâne tributari muzicii din liceu, din tinerețe. Ea ne transpune mental în perioada aia și suntem acolo și nu vrem să depășim momentul ăla, că e locul nostru de bine. 

Trebuie să combinăm însă nostalgia asta, care e în regulă, cu noutăți și să construim nostalgia de mâine. Eu îți mulțumesc că ți-ai făcut timp să vorbim. Mulțumesc pentru toate sensurile astea.

Pentru a urmări întreaga călătorie artistică și pentru a vedea rezultatele colaborării artiștilor la EC urmărește @glo_romania pe Instagram.

*(18+) glo™ este un produs cu potențial de risc redus destinat consumatorilor adulți de produse din tutun sau nicotină.