Constantin Cucu este doctor endocrinolog și profesor universitar la Facultatea de Medicină din București. Are 50 de ani, dintre care jumătate sunt petrecuți prin spitale. Și încă nu e bolnav.

Salariul meu este mic.

Recunosc că are alte calităţi. Este un salariu frumos, bine plătit, îmbrăcat în straiele la modă a unui cont virtual obligatoriu, relativ punctual şi ajustabil anual cu pătrimea inflaţiei (cu excepţia, desigur, a anilor postelectorali).

Din păcate, dintr-o perspectivă îngustă, cămătăresc-matematică se dovedeşte a fi mic ca sula unui pekinez îndrăgostit de o lupoaică.

De fapt nici n-ar fi mic, dacă plata lui s-ar face mai des. Mult mai des.

Cumva însă, în lipsa acestui impuls de a plăti salariul meu zilnic, stăpânitorii forţei mele de muncă au uitat să scrie înaintea virgulei zeroul fără de care biata mea chenzină arată ca un gladiator sfrijit, cu o sabie de lemn, înfruntând mirmilonii din ce în ce mai graşi ai societăţilor de utilităţi.

Firea egoistă a negustorilor de toate felurile, a benzinarilor şi casierilor de la supermarketuri exclude, din păcate, achitarea cu cimilituri, gânduri bune şi complimente a produselor de lux cu care m-am obişnuit, de la crăpelniţă la ţigări, deodorant şi hârtie igienică, motiv pentru care, ca să le închid gura şi ca să evit relaţiile tensionate cu firmele de protecţie a acestor stabilimente, tot la cardul îmbătrânit înainte de vreme în care se ascund resturile salariului meu emaciat ajung într-un final.

Poate că aşa trebuie să fie.

Persistenţa unor resturi de bani în cont la sfârşitul lunii, coroborată cu vreun talk show politic sau, pur şi simplu, cu contemplarea forţată a vreunui afiş electoral, m-ar putea conduce spre achiziţionarea vreunei carabine cu lunetă sau, şi mai bine, explozibil. La cum mă ştiu, o dată aceste produse achiziţionate aş căuta metode să le folosesc, ceea ce ar putea produce în timp o reacţie de intoleranţă din partea societăţii.

Aşa că ce pot face? Contemplu chenzina mea cu grija şi fervoarea cu care părintele unui pitic îşi protejează fiul şi mă mulţumesc cu gândul că alţii or avea-o mai mică decât mine.

La urma urmei la bărbaţi asta contează mult.

Nu știu dacă alții au sesizat acest fapt, dar relațiile dintre oameni devin mult mai dificile când între ei apare noțiunea de bani, de datorie sau de plată

Întâlnim acest fapt aproape cotidian, de la chelnerul care trântește ostentativ restul, la nevasta care îți arată cu reproș, în momentele intime, geanta mult prea demodată pe care, cu chitroșenie, i-ai cumpărat-o luna trecută și pe care mai ai și pretenția să o poarte, în loc de haine.

Un fenomen asemănător se petrece și când în relația dintre medic și pacient apare noțiunea de plată.

Din perspectiva medicului nu există, desigur, sume prea mari care să îi răsplătească capacitatea de efort intelectual, de analiză și răspunderea angajată (sau, alternativ, numai efortul de a ține ochii deschiși).

Nu cred că negocierile dintre vreun profesor renumit și o clinică privată pe care respectivul urmează a o onora cu prezența decurg pe baza vreunui dialog Ionescian de tipul:

„ - 500 lei pe consultație e bine?
- Doamne ferește, e prea mult, cum o să cer atâta?."

Din perspectiva pacientului desigur orice bancnotă mototolită decolează din portofelul propriu cu escală în aerodromul aparent burdușit al medicului este nu numai excesivă, dar și o poliță de asigurare că momentul consultului sau al intervenției va fi unul magic, de natură a-și face intrarea în analele medicinii de vârf și nu unul jenant, de tip îndemnuri la dietă, efort fizic sau moderarea tutunului.

În opinia mea ambele perspective sunt greșite, pervertite de atâția ani de practică deficitară și gem după o schimbare în bine.

O să pară, mai ales profanilor, o noutate incredibilă, dar medicii nu dețin în marea lor majoritate câmpuri petrolifere și nici nu prea câștigă la loterie. (Acei care o fac de altfel de obicei folosesc parafa pe post de muscă, prin Bermude, la dat cu undița după baracudă și mai poartă halat doar în momentele artistice petrecute cu dansatoarele exotice).

Ca urmare, medicii încearcă, din păcate fără mare succes pe la noi, să utilizeze cunoștințele, experiența, dedicarea și efortul cu scopul de a-și face traiul lor și al apropiaților lor cât mai bun, mai ales că viața a arătat faptul că, în relație cu doctorul, atât aprozaristul cât și instalatorii, vânzătorii de mașini sau body guarzii de la supermarketuri folosesc o anumită atitudine mercantilă.

Pe de altă parte atunci când pacientul îl plătește pe medic, el are doar sentimentul că plătește cea mai bună îngrijire pe care organul său o poate avea, fără a conștientiza că în fapt ceea ce îi cere medicului, implicit prin plată cuprinde și validarea propriilor credințe și reprezentări față de boală, asigurări copilărești, explicații convenabile, prioritizare și răsfăț.

Modelul meu de doctor este sarcastic, are limba ascuțită și este uneori greu de suportat. Nu prea îi pasă de banii primiți, pentru că este de mult ca o curtezană de lux care își face meseria din pasiune, nu din interes. Nu o să boteze isteria ta ca fiind cădere de calciu, nici acumularea de paniculi adipoși cu aspect și cauzalitate legate de parizer ca fiind dereglare hormonală. Nu o să îți facă pe plac nici ție, nici lecturilor din Formula As și nu o să îți prescrie covorul de analize, care în mentalitatea ta ți-ar fi necesar, numai și numai ca tu să pleci muls bine, dar satisfăcut.

Pur și simplu o să își facă meseria, așa cum a învățat-o, cu sau fără lacune, așa cum a înțeles-o, din raționamentele anterioare și din cărți și o să aplice criterii, nu mângâieri pe frunte.

Încă îmi caut doctor, că veni vorba.

Ideal ar fi ca, din relația medic – pacient, criteriul financiar să fi dispărut de mult. Ca, indiferent de capacitatea de a plăti, de importanța absolută sau relativă a pacientului și de locul unde are loc actul medical, tratamentul oricarui să fie identic.

Ceea ce ar presupune ca medicul să fie remunerat satisfăcător după muncă, nu după norocul de a avea un anume tip de clientelă și ca pacientul să plătească asigurări, nu onorarii sau ciubucuri mari.

Azi nu am o zi prea bună.

Afară s-a revenit la ploaia, cerul acoperit și frigul caracteristice ediției anuale a încălzirii globale și derularea fără obstacole a zilei pare interferată cu severitate de o ședință de catedră planificată la ora prânzului, foarte probabil în locul acestuia. De-abia după aceea va începe serviciul de gardă.

Zvonuri ce urmează sau nu a fi confirmate par a sugera că subiectul acestei ședințe ar putea fi primirea de bani. În înțelepciunea sa, stăpânirea pare a fi ajuns la concluzia că un cadru didactic are nevoie de desăvârșire profesională, ba mai mult a și cuantificat această nevoie.

Pare o sumă decentă, deși se pare că nu se va acorda zilnic, săptămânal sau anual. Este vorba de o singură operațiune și, tare mi-e frică să nu aflu că de fapt e de dat, nu de luat.

Mai devreme, am glumit cu colegii asupra modului concret în care ne-am impulsiona carierele cu acest răsfăț financiar.

Acum am o pauză, suficientă cât să rememorez evenimentele financiare ale ultimei luni și să constat că, la fel ca și guvernul Greciei am ieșit pe deficit. Doar că, spre deosebire de acesta, intenționez să îl plătesc.

Dar nu disper. Ziua este de-abia la început.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre doctori:
Cum se vede noua generație de studenți români la medicină prin ochii profesorului lor
Ca să ajungi medic, trebuie să dai mai multă șpagă ca pacienții
Am întrebat un medic dacă poți muri de la scobitul în nas