Preambul: taică-meu, Alexandru Tocilescu zis și Toca, a fost regizor de teatru. Cam din 1973 până în 2011, când a murit. În cele ce urmează nu-i vorba despre calitatea spectacolelor lui, nici despre calitatea lui de dizident, ci strict despre ce am citit în dosarul lui de la Securitate.

Într-o dimineață eram la job când a sunat telefonul. Număr necunoscut, dar hai totuși să răspund. O voce prietenoasă de femeie. „Domnul Tocilescu?", zice. „Da", zic. „Sunt de la CNSAS. Ați cerut să vedeți dosarul tatălui dumneavoastră și doresc să vă aduc la cunoștință că vă va sta la dispoziție la sediul nostru miercurea viitoare de la ora 9". „Mulțumesc", am spus. „Pentru puțin", a zis ea.

Sediul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității e undeva pe Matei Voievod, într-o clădire nouă și urâtă. Am fumat o țigară-n ploaie înainte să intru. Taică-meu își citise dosarul în 2008, când ceruse o adeverință că nu a făcut poliție politică și, cu ocazia aia, oamenii l-au invitat să vadă ce informații adunase securitatea despre el.

Mi-a relatat o parte din ele, mi-a zis cine erau, după părerea lui, turnătorii din dosar (îi știa, oricum, încă din anii ăia), mi-a zis de ce nu-l interesa să-i urască. Nu-l frapaseră nici sursele, nici cantitatea informațiilor, ci mai curând banalitatea lor.

De exemplu, conținutul unei cărți poștale: „Am ajuns la Roma. E superb. Vă pupăm". Sau conținutul unui pachet de la unchiu-meu din Germania: „2 perechi ciorapi damă. 2 pachete cremvurști. 3 pachete gumă Maoam. 2 ciocolate Toblerone. 1 sticlă Multisanostol".

D-astea.

Am intrat.

O sală de lectură. Vreo cinci oameni răspândiți pe la mese, unii cu dosare multe și groase, alții cu dosare puține și subțiri. Un ceas agățat de perete. 11:00. Un bărbat la vreo 40 de ani vine cu dosarul lui taică-meu – adică cu două dosare. Coperți cartonate, teancuri de foi A4 sau mai mici între ele.

Mi se explică că nu am voie să fac poze cu telefonul, dar mi se pot face fotocopii după hârtii. Nu simt nevoia, decid să-mi notez ce e important sau amuzant sau cum o mai fi. Bărbatul pleacă, mă uit la primul dosar, pe care cineva a scris, cu litere de tipar și carioca verde, „Traian". Ăsta era numele de cod al lui taică-meu, ales după habar n-am ce criterii. Deschid dosarul.

Suntem în 1973 la Brăila, unde taică-meu, proaspăt ieșit de pe băncile facultății, montează, cred, „Swanewit", a lui August Strinberg. O notă informativă a unui nimeni arată că taică-meu nu locuiește propriu-zis la Brăila, unde fusese repartizat, ci face naveta între Brăila și București. Se menționează că n-ar avea cine știe ce relație cu colectivul, ceea ce e rău. Se menționează că direcția i-a pus în vedere să nu mai facă naveta, dar a ignorat acest sfat.

În altă notă alăturată se menționează că fratele lui, adică unchiu-meu, stă în Germania, unde a fugit în 1967. Pe o pagină apare situația familială a lui taică-meu: tatăl, Alexandru, pensionar, fost medic la CFR. Mama, Elena, pensionară și ea. Citesc mai departe.

După succesul cu „Swanewit", taică-meu ajunge la Pitești, unde montează o piesă japoneză. Apoi se duce la Piatra Neamț, unde pune în scenă „Nevestele vesele din Windsor", o comedie de Shakespeare. Alt succes. Un turnător toarnă:

Odată cu succesul spectacolelor lui se înmulțesc și autorii notelor informative; unii sunt oameni apropiați, care toarnă pentru că din anumite motive trebuie s-o facă și nu zic niciodată ceva rău despre el, alții sunt actori din figurație sau oameni din stafful tehnic din teatru.

Toca (așa i se zicea, odată mi-a și zis că i se pare aiurea că-i zic „taică-meu" când sunt alții de față) montează la mai multe teatre din București: Ion Vasilescu, Giulești, Comedie. Piese moderne, actuale, ironice la adresa mai-marilor zilei.

Încep meciurile cu cenzura, după cum aflu din dosarul al doilea, care conține transcripturile unor interceptări: telefoane la diverse persoane rugate să intervină pe lângă cenzorii de la Ministerul Culturii, sau chiar pe lângă șefii lor; răspunsuri vagi; alte telefoane; o luptă aprigă pentru un detaliu de costum, pentru culoarea unei valize, pentru o replică, pentru tonul unei replici, pentru folosirea unei recuzite, pentru frizura unui actor. Nervi, certuri, explicații.

Simultan, notele informatie continuă: „în rest, același: vulgar, ironic și injurios ori de câte ori vine vorba de conducerea statului, a ministerului de resort, etc.", relatează un turnător.

Cam pe la acea vreme, să fi tot fost 1982, ai mei depun o cerere de vizită în străinătate, la unchiul din Germania. Este refuzată. Dintr-un plic expediat de taică-meu către unchiu-meu se scot pozele de pașaport atașate. Toca se mută la Bulandra (trebuie menționat că majoritatea turnătorilor îl considerau, totuși, deosebit de talentat, dacă nu chiar cel mai bun din generația sa).

Turnătoriile continuă: a venit la repetiții cu un damf de alcool! Vorbește urât! Țipă la actori! Bea în timpul repetițiilor! Securistul din teatru se plânge la directorul Ion Besoiu că Tocilescu e un element nasol; Besoiu îi zice să nu-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. Securistul se plânge din nou; Besoiu îl trimite iarăși la plimbare. În general, Besoiu pare să-l protejeze pe taică-meu.

Într-o notă informativă se precizează că Toca s-a împrietenit cu Florian Pittiș, care poartă tricouri cu trupe străine, „The Beatels" (sic!), și e urmat, în turneele prin țară, de mai multe fane „în vârstă de 14-15 ani". În altă notă informativă, un idiot se plânge că, după ce a repetat nouă luni la „Tartuffe", a lui Molière, Toca s-a apucat de „Cabala Bigoților", Mihail Bulgakov.

Idiotul e de părere că Toca nu e în stare să termine nimic, și că explicația lui Toca cum că cele două piese se vor juca în seri consecutive, alcătuind cumva un întreg, n-are nici un sens; dacă o piesă e gata, faci premiera și te apuci de următoarea, povestește supărat idiotul. Pe de altă parte, același idiot se bucură că repetițiile merg greu – și că Toca nu se înțelege prea bine cu unii actori. Ba chiar triumfă când, într-o dimineață de iarnă, Toca sună la teatru și zice că nu vine la repetiții pentru că e prea frig în sală.

Actorii, care erau deja acolo, se supără. Lui Toca nu-i pasă de supărarea lor, el zice că nu mai vine la teatru până nu e cald. E drept, caloriferele nu merg, pentru că au crăpat de frig.

Până la urmă, doi oameni din stafful tehnic fură într-un turneu la Buzău sau Bacău un calorifer din teatrul de acolo. Toca se împacă cu colectivul. Viața merge mai departe.

Telefonul nostru este ascultat, conținutul convorbirilor se notează de mână, orice banalitate este trecută la dosar:

Ajungem, iată, în 1983. Toca este invitat să monteze „Titanic Vals" la Budapesta; după demersuri dificile, i se permite să plece. Maică-mea cere să meargă cu mine în vizită la el. O notă informativă avertizează că Tocileștii „sînt o familie înrăită din toate punctele de vedere. În cercuri restrânse, fac tot felul de bancuri pe seama partidului, a orânduirii noastre socialiste. Nimic nu le mai convine, totul este numai minciună și nedreptate". Maică-mii și mie nu ni se permite să vizităm Ungaria.

Când taică-meu se întoarce, teatrul Bulandra este însărcinat să facă un spectacol patriotic cu ocazia împlinirii a câțiva ani de la vreun triumf oarecare al comunismului. Într-o ședință COM (Consiliul Oamenilor Muncii din teatru) izbucnește o mică revoltă: Toca, Victor Rebengiuc și alții zic că nu-i ok ca Bulandra să se bage în așa ceva; Marcel Iureș declară că el nu va recita nicio poezie patriotică; colectivul refuză, în principiu, să cânte osanale orânduirii socialiste, iar Ion Besoiu nu face niciun efort să-i convingă (așa reiese din nota informativă).

Mai trece un an, suntem în 1984. Toca montează „Hamlet". Apar o groază de note informative în dosar: că Tocilescu și actorii fac o adaptare prea acidă și anti-sistem; că unor actori din distribuție textul li se pare prea modernizat; că Rebengiuc se retrage din rolul regelui (pentru că nu-i place textul – ceea ce, din punctul meu de vedere, e dreptul lui); că Tocilescu pierde încrederea actorilor; că una-alta. Evident, în cele din urmă spectacolul este un succes uriaș. Totuși, nu prea poți să-l cenzurezi pe Shakespeare.

Toca cere din nou să i se permită să meargă în vizită la unchiu-meu; i se refuză din nou. Se supără, se ceartă, face presiuni; un bun prieten scrie, într-o notă informativă, că nu crede că Toca o să rămână în Germania – pentru că i-ar lipsi prea mult teatrul din România, pentru că acolo i-ar fi mult mai greu să devină o vedetă, pentru că cercul lui de prieteni și cunoscuți îi este prea important ca să renunțe la el, pentru că, pentru că, pentru că. Prietenul e de părere că ar trebui să i se permită călătoria.

Statul român refuză. Toca îi scrie o scrisoare unei verișoare de la Paris (care îi trimisese și ea o invitație) în care explică cât de mult îi lipsesc informațiile despre ce se întâmplă în lumea teatrului din Vest: nu are acces la articole, la eseuri, la interviuri; tot ce vede, din când în când, sunt pozele unui decor sau niște costume, dar ideile, ideile nu ajung la el, la noi, în România. Copia scrisorii este pusă frumos în dosar.

Toca rămâne în România. Telefonul este în continuare ascultat, convorbire cu convorbire, banalitate cu banalitate. Toca montează „Io Mircea Voievod", o piesă istorică de Dan Tărchilă. Nu modifică textul, nu face nicio răutate, nu critică pe nimeni. Singurul lucru mai aparte e că decorul constă în niște vitralii cu domnitori români. Practic, transformă scena într-o biserică. Obosită sau neatentă, cenzura preferă să ignore acest mic aspect.

Mai sunt doar câteva pagini de dosar. Un ofițer de securitate propune să se înceteze urmărirea obiectivului, că pare să se fi cumințit. Sau poate că cineva a realizat că ce mare brânză poți să faci ca regizor de teatru? Piesele tale rămân aici, între granițele țării. Las' să le vadă românii și să înțeleagă mesajul subversiv și să râdă. Ce contează 400, 500, 5 000 de oameni? Oricum n-au unde să se ducă și cui să spună. Și dacă e subversiv, ce? Ce poate să schimbe cu asta, până la urmă? Nimic. Scoaterea de sub urmărire se aprobă. E primăvara lui '87.

Închid dosarele și i le dau domnului de la care le-am primit. Mă întreabă dacă vreau fotocopii. Nu vreau. Nici taică-meu nu le-a vrut. Ies din clădire și o iau prin ploaie către Unirii. Îmi ridic gluga.

Am rămas cu Toca undeva în 1987, priviți de ochii surselor Bernardo și Georgescu și Valentina și Constantinescu și Iosif, oameni care credeau că sistemul ăla odios n-avea să se termine niciodată și încercau să-și facă un drum în viață prin el.

Dă-i în pizda mă-sii.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre comunism:
Ciubucurile lui Ceaşcă
Decrețeii prin lentila unei foto-jurnaliste din Italia
JURNAL. 18 decembrie 1989, Timișoara. Faţa la pământ şi mâinile la ceafă!