M-am plimbat cu Chuck Palahniuk prin orașul lui natal

Multe orașe încearcă să pară speciale, dar Portland chiar e ciudat. În zece zile, cât l-am vizitat, ciorile erau singurele păsări de pe cer. În apartamentul în care-am dormit, foștii colegi de liceu țineau mai multe ,,mașinării de visat” pornite constant prin jurul casei. Și la magazinul de la colț plăteai în oase de animal.

Încă o chestie care face Portland-ul ciudat e că acolo dai tot timpul de autorul Fight Club, Chuck Palahniuk. Sâmbătă a făcut pauză din căutările lui prin supermarketuri pe o rază de 80 de km ca să pălăvrăgească cu mine. Chuck căuta o cutie de bomboane în formă de inimă pe care s-o includă în pachetul trimis librăriilor independente, ca să crească vânzările romanului prietenei lui, Suzy Vitello, The Moment Before. În pauza de la căutări, Chuck s-a întâlnit cu mine în cartierul Albina al Portland-ului. A văzut cafeneaua pe care am sugerat-o, plină de portlandezi tineri care se holbau în laptopuri și a decis ca nu merge. „Știu eu un loc”, a spus.

Chuck știe Portland-ul. A trăit aici peste douăzeci de ani și încă se mai întoarce să bântuie. Jurnalul lui de călătorie prin Portland, Fugitives and Refugees, publicat în 2003, e ceva mai vechi, dar tot e plin de locuri mișto pe care Lonely Planet n-o să ți le spună niciodată.

„Nordul Portland-ului era partea aia a orașului pe care o ocolești”, spunea Chuck despre cartierul renovat în timp ce ne îndreptam spre restaurantul Overlook. „Goneai prin toate stop-urile. Nu puteai să te oprești o secundă fără să te trezești cu un traficant sau o prostituată la mașina ta.”

Era puțin după ora 14, dar Chuck și-a comandat o friptură în bistro-ul obscur. Eu înfulecam o plăcintă, beam dintr-o ceașcă interminabilă de cafea și-l ascultam pe autor cum vorbește despre cafenele de fițe, „ritualuri de maturizare”, „Occupy Wall Street” și pornografia lui taică-su. Am început cu o conversație  despre un grup misterios de miștocari pe care l-a condus în Portland și care a fost inspirația pentru Fight Club.

VICE: Deci, spune-mi despre Societatea Cacofoniei.

Chuck Palahniuk: A început în San Francisco prin anii ‘70. E bazată pe o nuvelă de-a lui Robert Lewis numită „Clubul Sinucigașilor”, în care personajele au realizat că n-o să traiască veșnic, așa că s-au apucat să facă tot felul de chestii periculoase și extreme. Aranjau tot felul de aventuri. Clubul sinucigașilor făcea asta și, treptat, s-a metamorfozat în Societatea Cacofoniei. Era  o organizație super lejeră în care membrii cu o idee de aventură, farsă sau acrobație artistică o promovau printr-un newsletter, iar oricine voia să participe în piesa asta imensă și haotică putea să vină și să aibă un rol în ea. A fost vag regizată, suficient cât să aibă de unde porni.

A început în San Francisco, dar s-a extins și-n Portland. Sună ca un fel de sindicat.

S-a extins și-n Seattle, Portland și Los Angeles. A fost și o ocazie de a fi anonim, pentru că trebuia să te costumezi pentru multe dintre evenimente. Dar multe dintre evenimentele astea s-au răspândit pentru că erau așa spectaculoase, ca Santa Rampage unde aveai 1800 de moși crăciuni.

Dap, aveam ceva de genul și-n New York, dar a fost preluată de studenți.

Exact. Cacofonia a pornit și Burning Man, care a fost preluat de un fel de cultură studențească, oameni care se duc numai de dragul petrecerii. Nu creează evenimentul pe cât îl exploatează. Într-un fel, asta e o metaforă pentru Portland. Portland era un oraș al improvizației unde oamenii aveau libertate și trăiau ieftin. Nu erau în lumina reflectoarelor, așa că puteau să dea multe rateuri sau să vină cu o idee genială.

Am citit că te-ai mutat de aici din cauza ploii.

E o scuză să stai în casă și să muncești. Și duce la o viață socială mai motivată. Când oamenii ies, ies pentru că au stat în casă toată ziua. Când se întâlnesc, e ceva mai intens.

În Fugitivi și Refugiați, vorbești despre cum oamenii din Portland trăiesc trei vieți. Tu ai trei vieți?

Scrisul e clar una dintre ele. Apoi evenimentele din turneu, care se răsfrâng cumva peste promovare.

Descrie-mi evenimentele astea. Sunt lecturi publice sau altceva?

Nu. În octombrie, am mers în turneu pentru romanul meu, Doomed. Am regizat povești de adormit pentru adulți. Am livrat niște mingi de plajă de jumate de metru la evenimente. Fiecare minge venea cu un glowstick. Cât oamenii așteptau să intre la eveniment, i-am rugat să umfle o minge și să bage un glowstick înăuntru. După ce a fost gata asta, aveam globurile astea stralucitoare si geniale in diferite culori fluorescente. De-a lungul evenimentelor, cât citeam, jucam jocuri sau aruncam cu chestii în public, stingeam luminile și puneam o piesă cretină și făceam o bătaie enormă cu mingi fosforescente. Se vedeau doar obiectele astea strălucitoare și frumoase. Vizual, era incredibil.

Ai rămas cu asta din zilele tale de la Cacofonie?

Lipsa asta de prefăcătorie a fost o mare parte din Cacofonie. Când ești tânăr, e super important să arăți bine. Singura ta resursă e fizicul tău, aspectul tău. Încerci constant să accentuezi chestiile astea. Cacofonia te face să lași asta deoparte și să fii un cretin, un cretin care arăta ridicol și penibil.

Mare parte din ceea ce fac le dă oamenilor ocazia de a eșua. Asta a fost una dintre marile scopuri ale Fight Club-ului. Oamenilor li se spunea să iasă în oraș, să se ia la harță cu cineva și să piardă, să piardă teribil. E așa un exercițiu când eșuezi, când ești respins, când ești negat și realizezi că asta n-o să te omoare.

E un rit de trecere.
Exact.

O mare parte din munca ta se învârte în jurul personajelor de pe margine, care nu corespund standardelor societății. De unde vine asta?

Omul care m-a învățat să scriu, Tom Spanbauer, spune că scriitorii scriu pentru că n-au fost invitați la o petrecere. Într-un moment al copilăriei lor, au fost omiși de pe lista de invitați așa că recurg la a se distra singuri. Poate că aspectul ăsta al muncii mele vine de la faptul că sunt un scriitor, iar scriitorii nu-s siguri cum se joacă jocul, așa că-și inventează constant un joc propriu. Mulți oameni din Cacofonie erau așa, aproase autiști și niciodată siguri de scenariu.

Așa că si-au scris propriul lor scenariu.

Și au scris unul diferit de fiecare dată, ca să poată experimenta diverse modele sociale și feluri de a fi.

Există vreo dinamică politică în munca ta?

Nu în mod evident. Nu în relație cu politica actuală.

Unul dintre oamenii pe care-mi place cel mai mult să-I citesc e un om pe nume Victor Turner, care era un sociolog cultural și a scris despre ceea ce numea el „evenimentele liminoide”. Sunt evenimentele astea scurte, unde plătești ca să participi și nu au niciun fel de ierarhie socială. Toată lumea intră ca un egal. Ar putea fi un concert rock. Ar putea fi Burning Man.

Le numea „evenimente liminoide” pentru a le deosebi de evenimentele liminale. Evenimentele liminale sunt întâmplări culturale instituționalizate, gen Crăciunul, Halloween-ul sau luna de miere. Halloween era un eveniment cultural liminal inversat unde oamenii fără niciun fel de putere, de obicei copiii, dar nu numai, mergeau din ușă în ușă și cereau tribut. Dacă nu le plăteai tribut, proprietatea ți-era distrusă. La fel cu colindele de Crăciun. Inițial, țăranii mergeau la oamenii bogați și le cântau cântece de Crăciun. Dacă bogații nu ieșeau să le plătească tribut, săracii aveau voie să le sară gardul și să le spargă cauciucurile.

Asta nu e foarte creștinesc.

Păi, a fost o mare mișcare în anii '20. Se făcea atâta pagubă de Halloween, încât producătorii de dulciuri și media au început să promoveze ideea de bomboane ca tribut. „Ne dați ori nu ne dați” a devenit ceea ce știm noi astăzi, în locul unul ritual de putere socială inversat. Și postul era un fel de ritual de genul. Biserica Catolică renunța la putere, cel puțin de Mardi Gras și le permitea oamenilor să facă lucruri profane pentru o scurtă perioadă de timp, ca atunci când puterea revenea la ei să-și păstreze poziția.

Membri congregației și-ar descărca toate impulsurile decadente din sistem.

Exact. Cum fac Amish cu Rumspringa.

Ritualurile astea inverse culturale mi se par fascinante. Sunt toate gândite astfel încât să nu se răstoarne cultura opresivă. O zi sau mai multe pe an, gustă puțin din putere. Sunt evenimente liminoide pentru că tind să ajungă într-un prag pe an.

Evenimentele liminoide, ca cele ale Cacofiniei, pot fi făcute oricând, dar în general se fac doar o dată. E un fel de laborator social, îi lasă pe oameni să se comporte într-un anumit fel. Dacă îi ajută, o să fie adoptat ca o nouă instituție. Burning Man se desfășoară singur acum. Santa Rampage se desfășoară singur acum. Reclamele Bacardi cu oameni care aleargă împotriva curentului îmbrăcați în somon în timpul maratonului Bay to Breakers. Toate au fost inițial evenimente ale Cacofoniei.

Ce-ai crezut când toate cluburile alea de bătăi s-au format de-a lungul țării?

M-am gândit că exact asta trebuie să facă un eveniment liminoid: Să ofere și să modeleze un mod atractiv de viațăi și să vadă dacă oamenii îl preiau.

Chiar pare că a fost diluat, ca și cum ar fi fost monopolizată de tipi care voiau să-și exercite testosteronul.

Halloween-ul e diluat. Colindul de Crăciun e diluat. Asta face parte din proces. Am fost super curios de.. cum se numea mișcarea de pe Wall Street?

Occupy?

Credeam că Occupy o să se se tot întoarcă, de fiecare dată într-o formă mai mică, până devenea un fel de camping de weekend.

Zilele astea, de fiecare data când autoritățile văd un cort se panichează.

Ca un eveniment liminoid să meargă, trebuie să aibă un element distractiv. Nu poate să fie numai politic. Trebuie să fie ceva făcut pur si simplu din bucuria de-a o face și de-a fi cu alți oameni. Occupy a fost zdrențuit de politică. Poate și ăsta e un motiv pentru care nu și-a făcut revenirea.

Avea o politică periculoasă, totuși, să-i dai jos pe cei unu la sută care conduc SUA.

Asta nu înseamnă distracție.

Asta ar putea fi distractiv.

Dar pentru oamenii care-și cedează timpul liber pentru a face ceva, trebuie să aibă o calitate recreațională ca să fie mai distractiv decât orice altceva ar putea face atunci. Să le dai oamenilor un model care le aduce fericire în loc iei o decizie politică, e un mod mai eficient de a-i servi pe oameni. Bucuria îi face să se întoarcă.

Cultura noastră dominantă  furnizează și modele pentru bucurie, ca televizorul. Ar trebui să prezinți ceva mai bucuros, nu?

Biserica obișnuia să fie lucrul ăsta bucuros. Biserica era locul ăla unde puteai să mergi și să prezinți cea mai dezgustatoare varianta a ta și să te confesezi public comunității tale, iar ei te-ar accepta înapoi, în ciuda comportamentului tău. Dar biserica și-a pierdut funcția asta. A pierdut bucuria care obișnuia să fie asociată cu libertatea aia. Grupurile gen „ vindecare în 12 pași” sunt așa de populare pentru că ocupă funcția asta.

Ce-ar spune antagonistul Fight Club, Tyler Durden, despre Occupy?

Ar spune că a funcționat exact cum a trebuit să funcționeze. În genul ăsta de experimente sociale, oamenii încep să se identifice ca lideri. Organizația în sine e menită să se ducă dracului și să dispară, atâta timp cât lasă în urmă oameni care au o idee mai bună asupra potențialului lor și continuă să facă alte chestii.

Am auzit că se vorbește despre o continuare Fight Club.

Un roman grafic. Am cunoscut o groază de artiști care locuiesc în Portland. Am dat atâtea petreceri încât, în sfârșit, i-am convins pe câțiva să facă ceva.

Ce-o să se întâmple?

Nu vreau să vorbesc despre asta, pentru că s-ar putea schimba enorm între timp.

Ai evoluat de când ai scris originalul?

Am o înțelegere mai mare despre ceea ce făceam. Cu un roman, mai ales cu primul roman, o faci intuitiv, mai mult, fără o înțelegere deplină asupra propriilor tale motive. Și de multe ori, nici nu ești sigur despre ce e vorba de fapt, până nu mergi în turneu cu ea și realizezi că ai spus un secret întunecat și oribil unui million de oameni. Te seduci singur când dezvăluiești niște chestii pe care nu ești în stare să le înfrunți.

În continuare, explic chestiile de genul „Joseph Campbell și Robert Bly” care au intrat în Fight Club, dar de care nu eram foarte conștient. Mai duc și personajele la un nivel diferit, cu alte scopuri.

Fight Club n-a dispărut nici acum. Am văzut pe Twitter că soldații americani au desenat imagini cu Tyler Durden pe un perete din Afghanistan.

Asta e chestia liminoidă. Creezi un personaj sau un model social în care oamenii vor să trăiască. Le dă altă opțiune. E ca atunci când inventezi o frază și auzi cum încep și alții s-o folosească.Nu pot să-ți zic de câte ori am auzit „Prima regulă din X e că nu vorbești despre X”. E un sentiment incredibil de putere. Dar vine cu o anume tristețe. Mecanismul ăsta retoric pe care l-am inventat o să trăiască mai mult decât mine.

Ai dat naștere la ceva. E afară, în lume, acum.

Următoarea provocare e să creezi ceva diferit, care e mai eficient și eclipsează celaltă chestie.

Simți că ai reușit să faci asta deja?

Cartea de anul viitor o s-o facă. E complet „îh” într-un mod exacerbat. Îmi place s-o descriu ca „gonzo-erotică”.

Când eram mic, mi s-a cerut să iau ceva din dulapul părinților mei, o pereche de pantofi sau ceva. Și m-am întors cu niște cărți care aveau titluri gen Girl on Girl Ranch Studs and Gestapo Pussy Ranch. Aveau niște coperți sângerii și titlurile astea super sugestive. Am început să le citesc și n-aveau niciun sens. Nu înțelegeam nimic din ce era scris acolo, dar asta era unul dintre lucrurile care le făceau așa de convingătoare. Într-un final, i le-am dus mamei și am întrebat-o „Despre ce-s cărțile astea?”. Era furioasă, pentru că, aparent, erau ale lui taică-miu. Dar în același timp, ea citea niște romanțe fanteziste care nici alea n-aveau niciun sens. Eufemismele lor mi-erau complet străine.

M-am gândit, Cum ar fi dacă ai scrie un fel de pornografie gen Marchizul de Sade, ceva super brutal, dar în eufemismele Barbarei Cartland, ca să pictezi faptele astea barbare și exagerate într-un mod blând. Abordarea asta le face foarte amuzante. Eroticul scris prost e incredibil de amuzant.  Și asta o să fie cartea de anul viitor, Beautiful You.

S-a schimbat vreun pic Portland de când ai scris Fugitives and Refugees?

În cartierul Sellwood de prin sud-est e un mausoleu memorial Colombia. E un complex enorm de clădiri, atât la suprafață cât și subteran. Puteai să te duci acolo oricând și nu era nimeni. Era gol și derutant și uriaș, metri și metri de coridoare mărginite de cavouri.

Ai menționat în Fugitivi că ai scris o parte din romanul Survivor acolo.

După ce l-am pus în jurnalul de călătorie, a devenit un loc popular în care oamenii fac sex gothic și se sinucid. Pentru că e așa mare, oamenii se duc să se ascundă în nișele alea acoperite. Dacă așteptai până noaptea târziu, când nu mai era pază, ai avea tot locul numai pentru tine. Oamenii ori se sinucid acolo și sunt găsiți dimineața, ori fac sex și declanșează alarmele când ies.

Presupun că asta-i partea nașpa a unui eveniment liminoid.

Elimină oamenii disfuncționali dintr-o cultură, ca oamenii care merg la Burning Man și fac supradoză.

Liminoidele îi elimină pe cei care merg prea departe.

Pe oamenii extremi.

Portland pare să-i acumuleze.

Chiar trebuie să-mi pun niște întrebări în legătură cu mentalitatea asta Portlandia.

Ce crezi despre serial?

M-am uitat la un episod. Îmi place ce încercă ei să facă, dar își lungesc glumele prea mult. Poate-s prea aproape de subiect ca să mă bucur de el.

Face orașul să pară ușor kitschos sau straniu.

Straniu în același fel în care Austin, Lincoln, Nebraska încercă să pară stranii. Multe orașe merg pe mentalitatea asta, știi, „Hai să păstrăm Lincoln, Nebraskam dubios.”Dar cu populația actuală, mă întreb dacă pe măsură ce părinții lor îmbătrânesc, n-o să fie atrași din nou acasă, să aibă grijă de ei. Sau dacă o să se întoarcă după ce fac un copil și au nevoie de ajutor de la generația mai bătrână. Ăsta e modelul istoric.

Pare mai ușor să supraviețuiești în Portland decât în alte locuri anti-culturale.

Dar e și mai ușor să fii atras într-un vortex specific Portland-ului, unde nu faci nimic cu viața ta. E ca și cum ai spune: „Am un vernisaj la o cafenea. Picturile mele sunt expuse la cabinetul ăsta veterinar.”

Tu ai reușit să ieși din ciclul ăsta.
Încă nu fac parte din grupul scriitorilor faimoși. Cred că faptul că locuiesc în Portland o să-mi dea mereu un statut de neintegrat.

Vrei să vii să vezi o mașinărie de vise?

Tre’ să merg la supermarket.

@JohnReedsTomb

Traducere: Irene Teodor