Nu l-am văzut niciodată pe Bukowski beat

Indiferent de opinia ta despre Bukowski, chiar dacă consideri că a fost un nihilist lipsit de talent, o mașinărie de făcut sex care umbla după prostituate și care consuma orice băutură alcoolică, vocea unei generații postbelice de muncitori din fabrici sau chiar o combinație între cele două, faptul că este o figură monumentală în istoria literară a Los Angeles-ului este de neconstestat. Acum câțiva ani, când lucram la o ediție a revistei dedicate Hollywood-ului (numită Showbiz Issue), m-am gândit să vorbesc cu editorul pe termen lung al lui Bukowsksi, John Martin. Am vrut să trec peste legendele urbane și să aflu cum se comporta în viaţa de zi cu zi răposatul „poet al aleielor împuţite și al barurilor întunecate."

Dacă există un singur om în viață care știe cine era adevăratul Charles Bukowski, acela este Martin. El a fost editorul lui Bukowski aproape întreaga sa carieră şi el este motivul pentru care știi cine este Buk. În 1965, Martin i-a oferit scriitorului o sută de dolari pe lună, pentru tot restul vieții sale, ca să își dea demisia de la poștă și să scrie cu normă întreagă pentru editura Black Sparrow. Bukowski a acceptat, iar Martin și-a ținut promisiunea şi, după câţiva ani, a ajuns să-l plătească cu zece mii de dolari la fiecare două săptămâni. El a fost cavalerul de onoare la nunta lui Bukowski și l-a susţinut de-a lungul vieţii sale instabile.

VICE: A fost Bukowski singurul motiv pentru care ai creat editura Black Sparrow?
John Martin: Da. Am creat Black Sparrow doar ca să-l public pe el. I-am văzut opera în reviste anonime și eram convins, la modul obsesiv, că el era noul Walt Whitman. El publica nişte cărticele mici de poeme, de opt, zece, 12 pagini, în ediții de o sută de exemplare, cu editori de presă de prin țară, care erau, practic, doar fanii lui. Nu lucrau la edituri. Nu au încercat să îi distribuie cărțile.

La început, am avut o altă slujbă, unde lucram de la șapte jumate dimineața până la cinci dupamiaza. Apoi cinam cu soția și fiica, după care mă duceam la biroul de la Black Sparrow la şapte și lucram până la miezul nopții sau unu. Am făcut asta ani de zile. În cele din urmă, prin '74, Bukowski a ajuns atât de renumit, încât nu m-am mai descurca singur, așa că am angajat un asistent și un distribuitor.

Spune-mi despre înțelegerea ta inițială cu Bukowski. Ați stabilit să-l plătești o sută de dolari pe lună, nu?
Acela a fost un moment important pentru mine și Bukowski și cred că și pentru poezie. Ne-am așezat cu o bucățică de hârtie în față. Eu stăteam acolo cu un pix, iar el îmi înșira toate cheltuielile sale lunare. Și trebuie să ții cont că este vorba despre anul 1965, când chiria lui era 35 de dolari pe lună. Mai avea nevoie de 15 pentru pensia alimentară, de trei dolari pentru țigări, de zece pentru băutură și de alți 15 pentru mâncare. Chiar dacă sună jalnic de puțin, pe atunci se hrănea singur și avea haine decente, conducea o mașină veche și frumoasă și trăia într-un cartier complet sau parțial distrus din estul Hollywood-ului. Se descurca cu o sută de dolari pe lună. Eu câștigam doar patru sute, așa că-i dădeam un sfert din venitul meu. Dar, de îndată ce lucrurile au luat avânt, ne-am descurcat mult mai bine.

Spre final, i-am plătit în avans, ca să nu ajung dator cu o sumă uriașă de bani. A plecat de la zece mii de dolari pe lună, apoi a ajuns la zece mii odată la două săptămâni și până la sfârșitul anului am scăpat de datoria pe care o aveam la el. Banii au început să curgă mai târziu, când am vândut drepturile pe cărţile lui unor studiouri de film.

S-au făcut scenarii şi după alte romane, în afară de Factotum și Barfly?
Da. Le-am vândut, dar nu au fost folosite niciodată. Post Office i-a fost vândut lui Taylor Hackford pe la începutul anilor '70; Ham on Rye a fost de şi el vândut… M-ai cam prins aici… Factotum a fost vândut, Women i-a fost vândut lui Paul Verhoeven și Barfly, desigur, a fost vândut.

O să se facă film după vreunul pe viitor?
Știi ce? În momentul ăsta, nu-mi pasă. Am vrut să-l fac pe Bukowski independent și el a murit milionar. A fost foarte econom cu banii săi și deloc ostentativ. Îmi aduc aminte că am mers cu el o dată să-și cumpere o mașină nouă, un BMW. Era îmbrăcat în pantalonii şi cămașa sa de flanel, avea un pix în buzunarul de la piept (mereu a avut o agrafă în buzunarul ăla) și s-a învârtit până și-a găsit automobilul mult dorit. Agenții de vânzări nici nu s-au uitat la el. Într-un final, cineva l-a băgat în seamă și a zis pe un ton sarcastic: „Pot să vă ajut, domnule?". Iar el i-a răspuns: „Da, vreau mașina asta.". „Doriți să faceți un împrumut?", a întrebat tipul. „Nu, o să-ți dau un cec." Vânzătorul a întrebat: „Acum?", iar Bukowski i-a zis „Da.". Tipul a rămas stupefiat, dar dintr-odată a scos de nicăieri cafele, prăjituri, gogoși și nişte fotolii moi. Le-a înghesuit pe toate în jur. El a completat actele și cecul, s-a urcat în mașină și a plecat.

Ce poveste clasică. A fost vreun moment când ai fost sceptic să-i dai acestui beţiv un sfert din banii tăi?
Nu. Niciodată. Am crezut în el la fel de mult cât a crezut și el în el însuși. A fost aproape ca o convertire religioasă, unde o persoană nu poate fi convinsă să facă ce nu vrea. Aş fi mers în acea cruciadă chiar şi pe spatele unui catâr, indiferent ce se întâmpla. Acesta e modul în care am privit publicarea lui Bukowski.

Ce părere a avut Bukowski despre faptul că niște cărți de-ale sale au fost transformate în scenarii? Se pare că avea sentimente amestecate în privința Hollywood-ului.
Păi, el face mișto de el însuşi în romanul Hollywood, dar în același timp era un tip care, înainte să lucreze la oficiul poștal, a dormit mai mult de-o noapte pe o bancă în parc. Era genul de om care a fost lăsat să moară ca pacient „de caritate" în cel mai mare spital din Los Angeles. Aproape că a sângerat până la moarte. A lucrat (dacă ai citit Factotum) într-o fabrică de biscuți pentru câini. A montat noaptea pancarte mici în vagoanele de metrou, acele reclame care atârnă de bara trenului. A lucrat într-un magazin de înrămat picturi. Adică, a trecut prin lucruri mai puțin plăcute.

Mai târziu, doar prin puterea scrisului, a atras persoane interesante și faimoase, precum Elliott Gould, Bono… Cel mai mare fan al său a fost Sean Penn. L-a iubit. Au fost atât de apropiați cât pot doi oameni să fie. Chestiile astea au fost un fel de pradă de război, înțelegi la ce mă refer? Ca în timpurile medievale, când se jefuia un oraș, iar câștigurile (toate bijuteriile și operele de artă etc.) erau prada de război și aparținea armatei câștigătoare. El a câștigat acea pradă. Nu că el ar fi desconsiderat pe cineva, dar îmi aduc aminte că, la un moment dat, Bono avea un concert pe stadionul Dodger din Los Angeles și l-a invitat pe Bukowski cu soția sa. A început concertul prin replica: „Acest concert este pentru Charles Bukowski." Iar mulțimea a ovaționat! Știau cine era.

Care a fost legătura cu Elliott Gould?
Este o altă poveste faimoasă de-a lui Bukowski. Bukowski a început să dea semne că e bolnav; avea temperatură și tușea. Gould i-a zis: „Trebuie să treci pe la doctorul meu". L-a dus în Beverly Hills, iar specialistul scump l-a consultat și i-a spus: „Ești doar foarte obosit. Ia niște vitamine și fă o pauză o perioadă." A continuat facă febră și să tușească, așa că Sean Penn l-a dus la doctorul său, care era un alt specialist din Beverly Hills. După consult, i-a zis „Nu văd nimic în neregulă cu tine. Ești doar foarte obosit. Nu mai sta atât de târziu la muncă" și chestii de genul. Într-o zi, una dintre pisicile sale (a fost un mare iubitor de pisici) s-a rănit într-o confruntare. Bukowski a dus-o la un veterinat din apropierea locuinței sale din San Pedro, care este o zonă în care se navighează greu, iar tipul i-a tratat pisica și a bandajat-o. Bukowski i-a zis: „Știi, am fost la doi doctori, mă simt groaznic, am tusea asta și febră…". Veterinarul s-a uitat puțin la el și i-a spus: „Ai tuberculoză." Doctorii din Beverly Hills nu mai văzuseră un caz de tuberculoză! Este o boală a persoanelor sărace. Și acest veterinar, fără ca măcar să-i ia temperatura, s-a uitat la el, i-a ascultat tusea și l-a diagnosticat: „Ei bine, ai tuberculoză." Așa că Sean Penn l-a dus înapoi la doctorul său, care complet umilit i-a administrat un tratament și în mai puțin de un an, a fost OK.

Sper că acel medic veterinar a primit o mărire de salariu. Să revenim la acele locuri de muncă necalificată, care deşi sunau ca naiba la momentul respectiv, i-au oferit o mulțime de material pentru romane.
Nu le ura, cât îl enervau. Cu alte cuvinte, o persoană care își urăște slujba este o persoană „mică", fără caracter sau lipsită de autocunoaștere. Dar poți fi furios pentru că ești obligat să mergi la slujbă. El voia să scrie.

Cum a apărut primul său roman, Post Office?
E o poveste bună. Păi, am făcut acea înțelegere în decembrie pentru o sută de dolari pe lună (pe la începutul lunii, din câte îmi amintesc), așa că a anunțat oficiul poștal, iar ultima sa zi acolo urma să fie 31 decembrie. Dar el a spus „O să lucrez pentru voi și pe 2 ianuarie, pentru că pe 1 este Anul Nou și o să am liber". Mi s-a părut foarte amuzant. După aproximativ trei sau patru săptămâni, cred că era încă luna ianuarie sau cel mult prima săptămână din februarie, m-a sunat. Eu îi mai spusesm: „Dacă te gândești vreodată și vrei să scrii un roman, e mult mai ușor de vândut decât poezia. Ar ajuta să faci asta". Așa că m-a sunat din senin la sfârșitul lui februarie: „E gata, vino și ia-l." „Ce?" Iar el a zis: „Romanul meu." „Ai scris un roman de ultima oară de când te-am văzut?" Iar el a confirmat. Am întrebat cum de e posibil, iar el mi-a zis „Frica poate realiza multe." Și acel roman a fost Post Office.

Crezi că dacă l-ai fi întâlnit când era mai tânăr și i-ai fi oferit bani ca să scrie full-time, în loc să lucreze în acele locuri, munca lui ar fi suferit în urma lipsei acelor experiențe?
Știi, totul ține de noi, iar el a avut nevoie de fiecare experiență trăită înainte să ajungă un succes. Asemenea lui Henry Miller, care a trăit practic pe străzi. Dacă nu ar fi avut parte de acele experiențe, cum ar fi putut să scrie Tropic of Cancer? Bukowski a ajuns la fund din nou și din nou. Singura perioadă stabilă din viața lui, după ce a plecat de acasă, a fost în timpul puținilor ani în care a lucrat la oficiul poștal. Pentru că era o slujbă zilnică, trebuia să fie treaz, trebuia să fie punctual și totuși, ardea de nerăbdare să scrie. Îşi amintea c-a terminat-o cu scrisul la sfârșitul anilor '40 și nu a mai făcut asta timp de zece ani, în care a băut. Apoi, în anii '50, a avut o cădere psihică, în urma căreia a ajuns în acel spital, cu sângerări anale. Aproape că a murit.

Ai fost implicat în producția filmului Barfly?
Nu. Tot ce am făcut a fost să mă îngrijorez.

De ce?
Pentru că, atunci când era înconjurat de oamenii, Hank nu se simțea confortabil, nu-i plăceau mulțimile, nici măcar o adunare mică. Era singuratic prin definiție. Voia să se trezească dimineața, să ia micul dejun rapid cu soția și să citească ziarul. Pleca de acasă în jurul dupamiezii, se ducea la curse, se întorcea pe la şase acasă, cina pe la şapte, se ducea la etaj pe la opt și scria până la două dimineața. Nu voia ca nimic să-i strice acea rutină. A făcut asta tșapte zile din șapte. Am petrecut ceva timp împreună, iar lui i-a plăcut compania lui Sean Penn, dar știam că nu trebuie să-l văd zilnic. Ar fi urât asta. Mi-ar fi zis-o politicos, pentru că era cel mai politicos om pe care l-am cunoscut, dar era și cel mai sincer întâlnit vreodată. Când erai în preajma lui era respectuos și preocupat de confortul și starea ta de spirit (dacă erai sau nu fericit).

Aceste lucruri nu se regăsesc și în operele lui.
[râde] Nu se regăsesc deloc. Adică, el ca persoană publică era total diferit de el ca om.

Cum așa, pe lângă faptul că era politicos?
Cât am fost lângă el, 35 de ani sau chiar mai mult. Nu l-am văzut beat niciodată. Niciodată.

Poftim? Pe bune? Bea des, cu moderație?
Nu, din contră. Nu bea des, dar când o făcea, bea mult. De fapt, bea zilnic, dar spre finalul vieții era un vin bun. Nu uita, că el trăia pentru scris și ca mulți alți scriitori, când făcea asta între opt seara și două dimineața, mai sorbea dintr-un pahar cu vin, ca să-i crească inspirația.

Deci consuma alcool doar la ocazii speciale? Bea doar atât cât să treacă peste zi cu lejeritate?
Exact. Cu excepția cazului când se filma Barfly șia fost invitat să ia parte la casting-uri și să joace un rol de figurant în film și treburi de genul. Ar fi băut fără măsură, pentru că-i era frică de oameni.

Deci, ca să clarificăm: ai fost lângă el vreo 35 de ani, dar nu l-ai văzut beat niciodată.
Păi, l-am întâlnit în '65, iar el a murit în '94, așa că am fost lângă el aproape 30 de ani. Și nu l-am văzut niciodată beat, da.

Dar când ieșea cu persoane de tipul Hollywood, se îmbăta.
Da, dar eu nu eram acolo. Eu trăiam în Santa Barbra. Când a ajuns faimos, iar eu mă mutasem în Santa Barbara în '75, știam ce va urma. Îmi amintesc că o dată m-am dus la el, pe când locuia în gunoiul ăla din estul Hollywood-ului, avea un apartament mic fix la stradă, la parter, cu o verandă mică pe care era o canapea de tip vechi. Nici nu mă gândeam să mă așez pe ea, părea mult prea murdară. Oricum, m-am dus să-l văd, iar acolo, pe canapea, stăteau cele mai frumoase blonde. Micuțe, grațioase, fete delicate, știi? M-am întrebat ce naiba caută acolo? Și așa, în timp ce mă apropiam de verandă, una dintre ele a zis: „Tu nu ești Bukowski." Iar eu am zis: „Nu. Dar mă văd cu el aici în 10-15 minute." Iar una dintre ele a răspuns: „Oh, am venit tocmai din Olanda ca să-l întâlnim." „Vai, ce drăguț. Va fi încântat să vă cunoască", am spus sau altă banalitate. Am completat: „E un drum al naibii de lung numai ca să-l întâlniți". Iar ele au zis: „Oh, dar vrem să ne-o tragem cu el".

Au fost atât de sincere?
Da. Mi-au spus că au venit tocmai din Amsterdam, ca să i-o tragă lui Charles Bukowski.

El s-a întors și le-a tras-o?
Mă îndoiesc. Asta s-a întâmplat pe vremea când scria Women sau chiar înainte. Când Bukowski a ajuns acasă, am luat toți loc și am discutat vreo 15-20 de minute. Ele au văzut că n-am de gând să plec, așa c-au zis că se vor întoarce mai târziu, iar el mi-a spus că nu s-au mai întors. Așa că nu știu. Poate că s-au întors și el nu mi-a spus.

A fost Women o descriere precisă a vieții pe care o trăia?
Da. A scris asta în anii 1975, '76, '77. Iar eu am publicat-o în '78. Îmi trimitea manuscrisul capitol cu capitol, imediat cum termina unul, iar, după fiecare capitol simțeam că trebuie să mă așez și să mă liniștesc, să sper că nu era real.

L-ai întrebat cât de adevărate erau?
Doar îl sunam și întrebam: „Ești OK? Te comporți frumos?" Pentru că, știi, a avut mereu grijă cum se comportă câtă vreme eram eu în preajmă. Să recunoaștem: eu am devenit un fel de ieșire a vieții pe care a avut-o înainte. Am un lucru pe care îl prețuiesc, înrămat pe peretele meu. E doar o bucată de hârtie albă, pe care scrie, sus:

Dragă Johnny,

Ești cel mai bun șef pe care l-am avut vreodată.

Și apoi un desen cu mine și semnătura lui Henry Chinaski.

Asta-i super.
Și la fiecare două săptămâni primea un cec. Adică, eu reprezentam stabilitatea și munca conștiincioasă, pentru că și eu munceam mult la rândul meu și el aprecia asta. Așa că am vut o relație ideală. Mă suna și, cu vocea lui groasă, zicea: „Mr. Rolls, acesta este Mr. Royce".

Acesta a fost momentul în care au început să vină banii?
Da. Obișnuiam să glumesc cu el: „Într-o bună zi, îți vei aprinde țigările cu bancnote de 50 de dolari". El îmi zicea „Doar 50? Ce zici de sută?" Și acesta era un tip care, dacă ar fi scăpat o monedă pe stradă, s-ar fi dus după ea, ar fi ridicat-o și ar fi băgat-o în buzunar. Nu că era zgârcit, pentru că era chiar generos cu oamenii, dar era econom. Ştia ce înseamnă să ai doar 20 sau doar 30 de cenți în buzunar și să-ți fie foame.

Lui Jonathan nu-i pasă despre opiniile tale cu privire la Bukowski. Urmărește-l pe Twitter.

Traducere: Mădălina Pîrcălabescu

Mai citește și despre alți scriitori:

M-am plimbat cu Chuck Palahniuk prin orașul său natal
Întrebarea zilei: De ce îl citești pe Sorin Psatta?
Viitorul Japoniei e foarte sumbru, spune Ryu Murakami