De peste 20 de ani, Eveline Beuman lucrează ca statuie vivantă profesionistă, acei artişti stradali care stau nemişcaţi pe care i-ai văzut prin Covent Garden sau îmbrăcaţi în zeiţăţi greceşti din bronz prin Times Square. În timpul ăsta, a creat 108 de personaje diferite şi şi-a deschis propria agenţie de statui vivante, numită sugestiv Living Sculptures. A câştigat numeroase premii pentru arta ei, în calitate de artist şi de creatoare de personaje.
Am stat de vorbă cu Eveline ca să aflu cum e să stai nemişcat ore întregi printre turişti, cum să scapi de miştocarii enervanţi şi ce să faci când chiar ai nevoie să te scarpini.
Videos by VICE
VICE: Salut, Eveline! Poate oricine să devină statuie vivantă?
Eveline Beuman: Nu, nu cred, e nevoie de foarte multă disciplină, stăpânire de sine şi pace interioară. Teoretic, oricine poate învăţa elementele de bază, dar trebuie să munceşti din greu ca să ai succes. Şi trebuie să-ţi placă să fii în centrul atenţiei. Multă lume crede că nu trebuie decât să stai nemişcat, dar e o artă mult mai subtilă. Oricine poate sta nemişcat, asta nu e ceva special. Secretul unei statui vivante de succes stă în a şti când şi cum să te mişti. Trebuie să ştii când şi cum anume să te mişti şi contează dacă mişcarea îmbogăţeşte povestea pe care încerci s-o spui. Când te mişti, trebuie să creezi iluzia că eşti într-adevăr din bronz sau din piatră şi să dai impresia că te “spargi” ca să te mişti.
Cum te pregăteşti pentru o reprezentaţie?
Pregătirile implică mult timp şi efort. De exemplu, pentru unele personaje, poate, să-mi ia trei ore doar să mă vopsesc pe faţă. E un lucru bun, fiindcă procesul lent mă ajută să intru în pielea personajului.
Cât de obositoare e meseria ta?
E foarte obositoare şi te solicită psihic. Poate fi dureros dacă trebuie să stau cu braţele ridicate timp îndelungat, deşi, până la sfârşitul oricărei reprezentaţii, mă dor cam toţi muşchii.
Ce faci când simţi nevoia să te scarpini?
E o problemă foarte enervantă, fiindcă nu vrei să spulberi iluzia. De cele mai multe ori, mâncărimea dispare de la sine, dar dacă nu poţi aştepta, atunci trebuie să te scarpini în timp ce te mişti, fără să te observe nimeni. Ca statuie vivantă, e o problemă cu care trebuie să te înveţi, că apare în timpul fiecarei reprezentaţii.
Poţi să trăieşti din ce câştigi ca artist stradal?
Nu, nu cred c-aş putea face asta full-time. A încercat o prietenă şi câştiga în jur de 150 de euro pe săptămână, fără să punem la socoteală cheltuielile. În plus, e foarte greu să faci asta o săptămână întreagă.
Preferi să ai reprezentaţie vara, pe caniculă, sau într-o seară rece şi umedă de iarnă?
Nici nu ştiu care-i varianta mai rea. E aproape imposibil să joci după-amiaza, pe caniculă. Costumele sunt din cauciuc, deci eşti leoarcă de transpiraţie încă dinainte să urci pe soclu. O zi ploioasă e la fel de nasoală, nu neapărat din punct de vedere fizic, dar fiindcă vei avea public mai puţin numeros şi e mai puţin distractiv. E destul de enervant şi când bate vântul tare. E dificil să arăţi ca o statuie când îţi flutură costumul în vânt.
Cum reacţionezi faţă de oamenii care încearcă să te facă să-ţi pierzi concentrarea?
Nu se întâmplă aşa de des pe cât ai crede. Dar de obicei îi văd de la distanţă şi am timp să mă pregătesc mental. Încerc mereu să reacţionez pozitiv. Uneori, desfac brusc braţele şi-i îmbrăţişez. Mi s-a întâmplat să arunce unii cu zmeură în mine, cineva şi-a buşit scuterul de soclul meu, unii şi-au scos placa dentară şi mi-au fluturat-o prin faţă. Indiferent cât de ciudate sau dezgustătoare sunt gesturile lor, de obicei, dacă continui să le zâmbesc, încetează până la urmă.
Ce altceva te mai deranjează la public?
Detest părinţii care-şi obligă copiii să facă poze cu mine sau să-mi pună bani în tăviţă când cei mici nu vor asta. Îmi pare rău că nu pot vorbi să le spun copiilor că nu sunt obligaţi.
Care e cea mai frumoasă amintire a ta?
Mi-e greu să aleg una singură, fiindcă am multe amintiri frumoase. Într-una din reprezentaţiile mele sunt o bătrânică şi stau cuminte pe o bancă. Îmi place la nebunie când vin oameni şi se aşază lângă mine şi încearcă să facă conversaţie. Chiar de curând, un băiat cu tulburări de dezvoltare a venit la mine şi m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat ce fac. N-am ieşit din personaj, fiindcă asta e toată distracţia. N-a înţeles el prea bine ce făceam, dar a vrut să stea cu mine şi a continuat să mă îmbrăţişeze. Părinţii lui au fost foarte încântaţi şi au făcut o mulţime de poze.
Ce-ţi doreşti să realizezi ca statuie vivantă?
Mi-aş fi dorit foarte mult să câştig Festivalul mondial al statuilor vivante, care s-a ţinut vara trecută în Olanda. Deşi am câştigat mai multe concursuri naţionale şi-mi place la nebunie ceea ce fac, mă atrage ideea de a deveni campioană mondială.
