În 1966, un grup de șase adolescenți a fost descoperit pe insula Ata. Bărbatul care i-a găsit, un aventurier australian pe nume Peter Warner, a fost șocat să afle că aceștia dispăruseră cu 15 luni mai devreme.
Băieții au povestit cum au furat o barcă de pescuit din portul Nuku’alofa, situat la 160 de kilometri distanță, ca să plece într-o mică aventură. După ce barca a fost distrusă de furtună, au plutit pe valuri timp de opt zile, fără apă de băut sau mâncare, până au ajuns pe insula Ata. Acolo au construit o colibă și au făcut focul, după care au supraviețuit pe o dietă de pește, banane și papaya.
Videos by VICE
Povestea a ajuns la știri și fotograful John Carnemolla, din Sydney, a fost trimis pe insulă să surprindă în imagini viața băieților. Povestea adolescenților a ajuns în știrile internaționale, dar a fost uitată până în mai anul trecut, când a ieșit din nou la suprafață prin intermediul autorului Rutger Bregman.
Până acum, niciunul dintre băieți nu a dat vreun interviu complet despre aventura vieții lor. Am stat de vorbă cu Sione Filipe Totau, cunoscut ca Mano, în vârstă de 74 de ani, care mi-a povestit experiența lui din tinerețe de pe insula Ata. Acest articol e un extras mic din acest interviu, care apare în cel mai recent episod din Extremes, un podcast VICE care se poate asculta pe Spotify. Poți asculta povestea aici.
Am crescut pe insula Ha’afeva, în Tonga. E un loc mic – de doi kilometri pe un kilometru – așa că, atunci când am început să învăț geografie și istorie, m-am uitat la Fiji, Noua Zeelandă și Australia, și toate erau mult mai mari. Mereu m-am întrebat cum pot ieși din acest mediu. Voiam să văd lumea largă.
Într-o zi, unul dintre prietenii de la școală mi-a zis: „Noi mergem în Fiji, vrei să vii?”. A zis că plănuise să fure o barcă. Am zis da. În ziua aceea, după ore, ne-am plimbat pe plajă și ne-am uitat la bărci. Era un bărbat care își parca barca mereu în aceeași zonă, pe la șase-șapte seara. Când s-a dus acasă, i-am luat barca și am plecat în larg.
Eram șase băieți pe barcă, cu vârste între 15 și 19 ani. Unul dintre băieți știa să navigheze, pentru că tatăl lui avea același tip de barcă. Am ridicat pânzele și am ieșit din port. Bătea un vânt puternic.
Când am realizat că nici măcar nu mai vedeam luminile din Nuku’alofa, era deja miezul nopții, iar vântul începuse să bată tot mai tare. Valurile au devenit mai mari. A început o furtună și ne-a rupt pânzele.
În ziua următoare, ploua și noi pluteam pe ocean fără pânze. Am strâns niște apă de ploaie în niște conserve goale pe care le-am găsit la bord, dar nu aveam niciun fel de mâncare. Unii dintre băieți au început să plângă, dar nu aveam ce face. Am încercat să fim optimiști, dar eu unul îmi făceam griji că o să murim.
Am plutit pe mare opt zile și în opta zi am ajuns pe insula Ata. Era vreo nouă dimineața și insula era încă departe – dar, treptat, pe parcursul zilei, vântul ne-a dus tot mai aproape de ea.
Am ajuns pe insulă pe la 11 seara. E o insulă vulcanică, destul de înaltă, și era întuneric când am naufragiat. Am zis o rugăciune și apoi le-am spus băieților: „Nu vă dați jos de pe barcă până nu aflu ce e pe insulă”.
Am sărit de pe barcă și am înotat prin valuri. Când am ajuns pe mal, mi s-a părut că toată insula se învârtea. Dar de fapt nu insula se învârtea, ci eu, din cauză că nu mâncasem nimic și nu băusem apă potabilă timp de opt zile. Până la urmă, am tras aer în piept și le-am zis băieților: „Hei, aici sunt!”.
Au ajuns toți cu bine pe mal. Apoi ne-am ținut de mâini și am spus o rugăciune. Plângeam.
Ca să asculți o versiune mai detaliată a poveștii, dă click pe butonul Play de mai jos:
Am adormit și nu ne-am trezit până a doua zi la răsăritul soarelui. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să găsim o cale să urcăm sus pe insulă. Ne-am cățărat până în vârf și, în timp ce urcam, am călcat pe o bucată de lemn care se udase de la ploaie. Am luat-o și am supt-o. A fost prima oară după opt zile când am băut niște apă dulce.
Când am ajuns sus, ne-am uitat în jos la stâncile de sub noi. Ne simțeam plini de viață. Am pus piciorul pe pământ uscat și asta ne-a dat speranță.
Am încercat să facem focul, dar eram încă slăbiți. Am tot încercat în fiecare zi. Mergeam la mare și vânam și scoici. Am găsit niște papaya și nuci de cocos și în sfârșit am prins puteri să frecăm niște bucăți de lemn tot mai repede între ele, până s-au aprins. Ne-a luat trei luni să facem focul și să mâncăm prima noastră masă caldă.
Următorul pas a fost să construim o colibă. Eu știam să împletesc frunzele și ramurile de cocotier. Mi-a luat două săptămâni ca să fac pereții. Apoi am divizat interiorul casei. În mijloc aveam un loc pentru foc. Am tăiat frunze de bananier ca să umplem cu ele fiecare pat. Apoi am stabilit un program: trebuia să menținem focul, să ne rugăm la anumite ore, să avem grijă de cuibușorul nostru. Munceam împreună ca o echipă, de parcă am fi trăit de o viață pe insulă.
Nu pot spune că mi-a plăcut prea mult pe insulă. Mereu tânjeam să mă întorc la familie. De aceea, după vreo lună, am început să construim o plută. Am tăiat niște copaci mari și am făcut-o. Apoi i-am dat drumul pe mare, dar plutea doar pe lângă plajă. Am realizat că nu aveam scăpare.
Am încercat să nu mă gândesc de cât timp eram acolo. Trăiam cu speranța că se va întâmpla ceva bun în ziua următoare. Nu am simțit că am trăit acolo 15 luni.
Într-un final, într-o bună zi, am văzut o barcă în apropiere de insulă. Steven a văzut-o primul. A sărit în mare și a început să înoate spre ea. Căpitanul, domnul Warner, ne-a zis mai târziu că unul dintre băieți i-a zis „Aud o voce de om”, dar el i-a răspuns: „Nu, sunt doar păsări”. După care l-au văzut pe Steven în mare. Atunci s-au uitat spre insulă și au văzut cinci băieți care stăteau dezbrăcați pe plajă. Toți aveau părul lung.
Nu pot explica ce am simțit. Am fost atât de entuziasmați. Supraviețuisem și urma să-mi văd din nou familia din Tonga.
Acasă, am sărbătorit continuu timp de trei zile. În prima zi am sărbătorit cu familiile noastre, a doua zi cu biserica și a treia zi cu toată insula.
Când mă gândesc la timpul petrecut pe insulă, realizez că am învățat multe. Și când compar asta cu ce am învățat la școală, cred că am învățat mai multe pe insulă. Pentru că am învățat să am încredere în mine. Acum realizez că nu contează cine ești sau ce rasă ai. Pentru că, dacă ai o problemă gravă, până la urmă o să înveți ce trebuie să faci ca să supraviețuiești.
Acesta e un extras mic din ultimul episod din podcastul Extremes. Poți asculta toată povestea gratis, pe Spotify.
