Beau alcool când ies în cluburi pentru că mi-e rușine că-s singur

După ce m-au refuzat două persoane pe care le invitasem să mergem împreună la Timothee Joly și Salomé, am decis să fiu aventuros și să merg singur la concert. Mi-a plăcut mereu ideea de a face lucruri fără să depinzi de alții. La urma urmei, e o activitate distractivă, ce poate merge prost? Mi-am cumpărat biletul online și am pornit la drum. Dar înainte, evident, m-am oprit la magazin să-mi iau o bere.

Pentru că în seara asta, mai mult ca oricând, alcoolul îmi va fi cel mai bun prieten. Dau pe gât berea în timp ce merg pe stradă și mă tot uit la ceas, ca să mă asigur că voi ajunge chiar când începe concertul. E o tehnică de supraviețuire. Nu uita că sunt singur. E mai nașpa să ajungi la un eveniment devreme, când toată lumea socializează, atunci când partenerul tău de discuții e sticla de bere. Ah, și în caz că nu te-ai prins până acum, sufăr de anxietate socială. Intru și constat că sala e foarte goală. De ce dracu' nu încep niciodată concertele la timp? Mă grăbesc spre bar.

Dar, în ciuda berii din mână, problema persistă. Mă macină gândurile și nu pot lua o decizie: să stau singur în zona de fumat plină de artiști gălăgioși sau să mă închid în baie până când aud primul sunet de bass din sală?

Până la urmă ajung în mijlocul mulțimii, cu o țigară într-o mână și o bere în cealaltă. Mă enervează că nu am și a treia mână, pentru telefon, instrumentul care ne ajută să evităm teama de singurătate în vremurile astea. După ce am verificat toate rețelele sociale posibile, am observat că mai erau în jur alte două-trei fete care veniseră ca și mine, singure. Toți stăteam pe telefon. Ce dracu' să facem? Să ne uităm la oamenii din jur care povestesc?

Mă pierd în gânduri și beau bere după bere până mă simt ușor beat. Trei beri sunt de ajuns ca să mă lase mintea în pace. Singurătatea și anxietatea devin mai suportabile. N-am ajuns încă la stadiul de extrovert, pentru ăla e nevoie de mai mult. Totuși, cele trei beri mă ajută să accept cine sunt: un tip timid și misterios care trăiește clipa prea mult ca să-și permită să deschidă gura. Și e ok, sunt cool cu asta.

Dar mi-e greu să mă abțin să beau când văd ce efect magic are alcoolul asupra anxietății mele. De atâtea ori mi-a dat încredere exagerată în mine, când altfel aș fi fost anxios! De exemplu, odată am distrus oglinda unui camion, altădată o vitrină. Dar nici măcar amintirea ultimei aventuri, în urma căreia am ajuns cu mâna tăiată la spital, nu îmi calmează nevoia să-mi țin mereu mâna ocupată cu un pahar de alcool.

Concertul ar fi trebuit să înceapă acum jumătate de oră, iar managerul barului e acum un om bogat. Cu o nouă bere în mână, iau decizia nebunească să merg sus în zona de fumat, ca să mă uit la scenă mai confortabil. Bineînțeles că aveam impresia că fiecare hohot de râs din jur e despre mine. Toți râdeau de fraierul care a venit singur la concert. Terapeutul mi-a zis că, dacă am dezvoltat teama asta, înseamnă că la un moment dat a servit la ceva. Ca un semnal de alarmă, mă avertizează de un potențial pericol ca să mă pot adapta la situație.

Doar că frica nu se obosește să afle dacă situația e sau nu periculoasă. Ea apare oricum, preventiv. Această predispoziție psihologică mă face să beau mai mult decât ar fi necesar. E un mecanism de coping: trebuie să beau ca să mă adaptez la stresul pe care mi-l cauzează prezența altor persoane. Iar mecanismul ăsta de coping poate duce la consum în exces și dependență. Iar faptul că sunt conștient de asta mă face să mă simt și vinovat. Pentru că majoritatea îl consumă rezonabil, recreațional, iar eu sunt ăla prost care nu știe când să se oprească.

În orice caz, nu pot face mare lucru să schimb asta. Nu eu am ales să îmi fie frică de oameni. Iar dacă alcoolul n-ar fi atât de accesibil și apreciat, poate că n-aș scrie articolul ăsta acum. 

Stau în vârful scărilor și se așază lângă mine alți doi camarazi care au venit singuri. Ambii cu ochii în telefon. Fiecare mesaj nou e o binecuvântare pentru noi. Mama s-a mirat că în sfârșit îi răspund detaliat la întrebarea „Ce faci?”. Iubita mea s-a mirat că i-am comentat la o fotografie pe Facebook. Ador fiecare mesaj sau notificare, pentru că asta înseamnă că, deși sunt singur aici, oamenii mă caută pe net. Telefonul e ca un acasă de buzunar. Acolo sunt mai recunoscut și mai bine integrat social decât în clubul ăsta.

Până la urmă, alcoolul își face efectul mult dorit și mă relaxez, devin chiar mulțumit. Nu mă mai simt un nimeni, fac parte din comunitatea asta. Gata, alcoolul m-a înfășurat într-o păturică pufoasă și totul mi se pare frumos. Aud din depărtare primele cuvinte ale lui Timothée Joly. Singurătatea îmi dispare în omogenitatea mulțimii și totul devine mai simplu. 

După concert, energizat de muzică, cu lacrimi de bucurie pe față, mă trezesc din nou în zona de fumat. Acum, interacțiunile decurg altfel. Am un prim contact cu un tip de treabă căruia era să-i scrumez în bere și apoi cu o fată care îmi cere o brichetă. Tutunul e un liant social aproape la fel de bun ca alcoolul. Ajung chiar să am o conversație cu două persoane, formăm un grup. Nimănui nu-i pasă că am venit singur la concert.

După cinci beri, ajung la stadiul de extrovertit – sau cel puțin așa îmi spune vocea din capul meu. Dacă eram treaz, aș fi plecat imediat după concert. Aș fi fost în pat deja. Dar așa, profit de efectul alcoolului ca să stau de vorbă cu artistul meu preferat de parcă ne-am cunoaște de-o viață. Facem și o fotografie să imortalizăm acest moment pentru totdeauna

Dar, din proprie experiență, știu că în curând se va activa și efectul depresiv al alcoolului. Anticipez o posibilă invitație de la noii mei prieteni să continuăm distracția și pornim mai departe. Pe drum, îmi cumpăr a șasea bere. Ea mă ajută să mă bucur de muzică și de frumusețea orașului Bruxelles, fără cele o mie de frici care mă separă de el zi de zi. Mă așez vesel pe o bancă și fac poze la luminile orașului, le dau țigări trecătorilor. Trăiesc. Profit de asta cât pot, pentru că mâine o să-mi fie iar teamă să merg la cumpărături.

Ajung la concluzia că trebuie să ies din zona de confort, pentru că îmi poate aduce surprize plăcute. Dar și la concluzia „Coexistența unei tulburări de anxietate și a unei dependențe de alcool face parte dintr-un ciclu vicios care duce la MOARTE”.

Am de ales între aceste două perspective. Doar că amândouă sunt la fel de valabile, dacă le nuanțezi puțin. Pentru că, într-adevăr, am ajuns acasă bucuros după concert și interacțiunile cu oamenii. S-a dovedit că există o legătură între alcool sau droguri și plăcere și nu văd de ce nu aș avea și eu dreptul să mă bucur de viață, la fel ca toată lumea. 

Pe de o parte, știu că automedicația cu alcool e o capcană. Dacă n-aș fi văzut cum îi afectează alcoolismul pe atâția din jurul meu, aș fi căzut mai adânc în el. În orice caz, în seara asta am avut noroc, dar alte dăți am băut o tonă fără să scap de anxietăți. Și am mai și avut o mahmureală cumplită a doua zi. 

Pe de altă parte, asta înseamnă că nu se știe dacă în seara asta m-am distrat doar datorită alcoolului sau nu. Pentru că, așa cum spuneam, au fost dăți în care alcoolul nu m-a ajutat la nimic. 

Nu vreau ca acest articol să fie o odă adusă alcoolului, ci vreau să stârnească discuții despre stigmatizarea problemelor de sănătate mintală. Eu m-am forțat să ies în seara asta ca să îmi înving anxietatea socială. Am vrut să mă simt normal. Așa că am băut ca să supraviețuiesc unei situații pe care o consideram amenințătoare. Nu e soluția ideală, dar alta nu am avut. Am avut o seară mai bună decât dacă aș fi stat acasă pe net, chiar dacă asta înseamnă că a trebuit să beau. Iar mâine o să merg la psiholog fără nicio urmă de vinovăție.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.