Filmele și serialele care-ți arată că lumea drogurilor e mai complexă decât crezi

Probabil și tu ai văzut Trainspotting și Requiem for a Dream și ai crezut că ai înțeles cum stă treaba cu drogurile și dependența, dar problema substanțelor are mult mai multe nuanțe decât o să găsești în ele.

Tocmai de asta asta ți-am pregătit această listă de filme și seriale care vorbesc despre droguri – unele te pun față-n față cu dependența în moduri care nu o glamourizează, ca multe filme de la Hollywood, în timp ce altele-ți prezintă ce înseamnă traficul sau cum au influențat drogurile anumite subculturi. O să găsești chiar și un film de propagandă, ca să vezi de ce nu funcționează majoritatea mesajelor anti-drog. 

Înainte de-a trece la treabă, nu uita că în fiecare joi seară VICE îți trimite în inbox VICII x DELICII, un newsletter în care ne-am propus să vorbim onest despre sex și droguri.

Așteptăm și curiozitățile tale, iar noi rugăm experți să-ți răspundă. Ne poți scrie scrie pe Instagram sau la contact-romania@vice.com.

Ca tânăr în America la sfârșitul anilor ‘60 aveai două opțiuni: ori ajungeai să lupți în războiul din Vietnam, ori rămâneai acasă și descopereai cultura hippie, cu muzica lui Hendrix, droguri și „iubirea liberă”. Easy Rider e un film despre a doua categorie și a rupt tocmai pentru că nimeni nu mai vorbise până atunci despre această generație debusolată.

Pe scurt, povestea e cam așa: doi motocicliști pornesc călare pe Harley într-o călătorie prin America profundă după ce vând cocaina pe care au adus-o din Mexic și-n drumul lor întâlnesc tot felul de oameni. Unii sunt binevoitori și le oferă LSD, alții sunt nilște polițiști care-i bagă la închisoare. În fine, ai înțeles ideea. 

Filmul din 1969 a devenit cunoscut și pentru legendele din jurul lui, multe dintre ele adevărate. Una dintre ele spune că toată lumea era pe ceva în timpul filmărilor, de la actori, la echipa tehnică. Jack Nicholson, de exemplu, a fost lăudat pentru cât de bine joacă un personaj fumat, dar ce se-ntâmplă în celebra secvență nu e vreun rol de compoziție.

Nicholson a declarat că nu-i adevărat că ar fi băgat 155 de jointuri, dar că a trebuit să fumeze câte un joint de fiecare dată când se schimba unghiul de filmare, deci poți să tragi singur concluziile. Ar mai fi și povestea în care el, Henry Fonda și Dennis Hopper ar fi prizat cenușa mamei unui producător crezând că-i cocaină, dar să nu răscolim trecutul.

O trupă de dans se întâlnește într-o școală abandonată ca să repete mișcările pentru un performance. Pentru că totul iese cum și-ar fi dorit, se pun pe sărbătorit. Pe măsură ce party-ul evoluează, îți dai seama rapid că relațiile dintre ei nu-s chiar roz, iar totul se transformă într-un coșmar. Cineva a pus un halucinogen foarte puternic în băutură.

Dacă ai văzut măcar un film de-ale lui Gaspar Noé știi foarte bine că avertismentul de la început, adresat persoanelor care suferă de epilepsie, nu trebuie ignorat. Omul nu a făcut niciodată economie la stroboscoape și secvențe tripante nesfârșite în care camera de filmat se mișcă haotic, iar Climax demonstrează asta din plin. Ce a fost diferit aici e că a distribuit dansatori care, cu câteva excepții, nu au mai apărut niciodată într-un film și i-a pus să improvizeze, fără să le dea nici măcar un rând de dialog înainte. 

Climax e un bad trip atât de intens că ar putea să-ți taie tot cheful să mai bagi droguri – orice fel de droguri – pentru multă vreme. Cei de la Agenția Națională Antidrog ar trebui să-l vadă și să ia notițe pentru viitoarele lor clipuri în care vor să sperie consumatorii, deși asta nu ajută pe nimeni, de fapt.

Filmele, serialele sau podcasturile „true crime” au fascinat oamenii dintotdeauna, dar parcă genul a luat și mai tare avânt în ultimii ani. Nici nu-i de mirare: ne oferă niște senzații tari în confortul fotoliului de acasă, sunt bazate pe povești reale și, din păcate, personajele negative pot fi de multe ori fascinante. Un subgen aparte e legat însă de traficanții de droguri.

Nu se putea ca viața și opera lui Pablo Escobar să nu devină subiectul unui serial, așa că iată-l. Chiar dacă știi de la început cum s-au terminat lucrurile pentru cel supranumit „regele cocainei”, nu ai cum să nu urmărești cu sufletul la gură ascensiunea sa, dar și decăderea. Probabil că dacă n-ai ști că e după o poveste reală, ai zice că partea în care se apucă să colecționeze hipopotami e inventată. Dar hipopotamii sunt bine mersi și-n ziua de azi. Apropo, uite ce părere au traficanții de droguri reali despre Narcos. 

Poveștile femeilor din spatele cartelurilor au rămas multă vreme nespuse, așa că Queen of the South încearcă să repare asta. Serialul e bazat pe povestea Sandrei Ávila Beltrán, care timp de 30 de ani a fost una dintre cele mai influente și puternice traficante din lume și, în același timp, una dintre puținele femei care au ajuns la cel mai înalt nivel al cartelurilor sud-americane.

În anii ‘70, Christiane Felscherinow a devenit cea mai cunoscută dependentă de heroină din lume, după apariția cărții ei de memorii, scrisă de doi jurnaliști care au remarcat-o la un proces unde aceasta era martoră. La 14 ani, Christiane ajunsese să facă sex pe bani pentru a-și cumpăra droguri, iar ca ea mai erau foarte mulți adolescenți din Berlinul de Vest la acea vreme. Momentul de faimă a venit însă odată cu ecranizarea din 1981, în care apare și David Bowie, cântărețul ei preferat. 

Christiane F. te duce în cele mai întunecate momente prin care trece un consumator de heroină, dar, cu toate astea, celebritatea filmului a avut un efect pervers: foarte mulți adolescenți au început să se îmbrace ca ea și să viziteze gara Bahnhof Zoo, unde tinerii dependenți își făceau veacul. Între timp, Christiane a scris o nouă carte de memorii, iar în interviul ăsta din 2013 povestește cum i s-a schimbat viața.

Amaryllis Fox a lucrat peste zece ani în cadrul CIA, așa că e persoana potrivită să-ți prezinte în această miniserie documentară ce presupune traficul de droguri, de la oamenii care conduc businessuri, la cei mai afectați, adică consumatorii săraci. În același timp, The Business of Drugs te face să analizezi politicile pe care statele au încercat să le implementeze în lupta împotriva drogurilor și să-ți dai seama că măsurile punitive n-au funcționat niciodată.

America a pierdut războiul cu drogurile atât în realitate, cât și în romanul din ‘77 al lui Philip K Dick care stă la baza acestui film animat în care apar, printre alții, Keanu Reeves și Woody Harrelson (într-o formă stilizată, desigur). În acest viitor distopic, 20 la sută din populație e dependentă de Substanța D, un halucinogen puternic, iar autoritățile se comportă așa cum o fac și cele din România în 2023: bagă bani mulți în supraveghere blanao și informatori.

Protagonistul e un polițist sub acoperire care se infiltrează în rețeaua de dealeri și consumatori ca să taie răul de la rădăcină. Problema e că se infiltrează așa bine că devine și el dependent de D. A Scanner Darkly e excelent vizual, dar chestia cea mai tulburătoare la el e că-ți arată cum o carte SF din anii ‘70 e actuală și azi. Aparent, politicienii nu învață niciodată din trecut.

După cum ai observat în majoritatea filmelor și serialelor românești, nu-i tocmai ușor să arăți pe ecran consumul de droguri într-un mod cât de cât realist, măcar să nu ajungi de râsul celor care fumează un joint în timp ce se uită la ele. Dar mai sunt și filmele de propagandă, care sunt pur și simplu un deliciu.

În acest sens, uită-te la Reefer Madness, un film din 1938 în care niște liceeni au halucinații, înnebunesc și ajung chiar la crimă după ce devin dependenți de iarbă. Finanțat inițial de un grup de buni creștini – cum altfel? – acesta a fost făcut pentru a fi văzut de părinți, care să-nțeleagă o dată pentru totdeauna pericolele drogului marijuana.

Nu știu dacă a avut vreun succes în sensul ăsta, dar ce a reușit e să obțină un statut de film cult și să fie menționat în listele cu cele mai proaste filme făcute vreodată. Ah, și probabil că a servit drept sursă de inspirație pentru campaniile ANA. 

Ca să te mai relaxezi de la toate filmele astea serioase, poți oricând să (re)vezi Weeds, unde dealerul de droguri nu e vreun mafiot violent, ci o văduvă, mamă a doi copii, care începe să vândă iarbă ca să-și poată întreține familia. Ajunge să aibă un succes nesperat, ba chiar să-și creeze și propriul sortiment de canabis, pe care-l numește MILF. 

High: Confessions of an Ibiza Drug Mule spune povestea unei adolescente din Irlanda de Nord care ajunge cărăuș pentru un cartel de droguri din America de Sud. Totul a început cu un bilet doar dus cu destinația Ibiza și s-a terminat cu arestarea și detenția într-un penitenciar de maximă securitate.

Nominalizat la Oscar și premiat cu Leul de Aur la festivalul de film de la Veneția, All the Beauty and the Bloodshed e un documentar despre celebra fotografă Nan Goldin, care-ți prezintă și lupta ei activistă împotriva celor care au creat, indirect, criza opioidelor care face ravagii.

E vorba despre familia Sackler, una dintre cele mai bogate familii din Statele Unite, care a clădit un imperiu farmaceutic pe OxyContin, un opioid mult mai puternic decât morfina, pe care l-au promovat agresiv (și de multe ori, în moduri ilegale), deși știau că provoacă dependență foarte rapid. Astfel, mulți dintre cei cărora li s-a prescris medicamentul au ajuns să utilizeze doze foarte mari și să moară de supradoze. Alții au ajuns să-l înlocuiască cu heroină. 

În timpul ăsta, secțiuni ale celor mai importante muzee din lume purtau numele familiei Sackler, care le donase artă în valoare de milioane de dolari. Goldin, care a trecut și ea prin dependența de OxyContin, a fondat PAIN (Prescription Addiction Intervention Now), pentru a atrage atenția asupra modului în care miliardarii încearcă să-și spele reputația prin filantropie. În urma acțiunilor ei, numele miliardarilor a fost înlocuit din majoritatea muzeelor și galeriilor, dar opioidele omoară în continuare sute de mii de oameni.